Strângerea mâinii şi obsesia A(H1N1)

Provenind din timpuri imemoriale, obiceiul curent al strângerii mâinii ar putea fi considerat un adevărat ritual cotidian al lumii în care trăim. Se practică între prieteni apropiaţi care nu s-au mai văzut de ceva timp şi care îşi strâng mâinile în semn de bucurie. Este des întâlnit între colegi, între şefi şi subordonaţi sau între persoane care se întâlnesc pentru prima dată şi care astfel fac cunoştinţă. Nu de puţine ori, este minimul de bunăvoinţă pe care doi oameni, care în mod obişnuit se resping, sunt dispuşi să şi-l arate unul celuilalt.

Se pare că obiceiul strângerii mâinii este la origine o cutumă antică păstrată şi, în mare măsură, alterată de-a lungul secolelor. Din felul în care se practică astăzi reies câteva indicii semnificative asupra sensului şi mesajului inerent gesturilor care îl compun. Mâna dreaptă întinsă paşnic către cineva era în vechime un semn evident de pace. Lipsită de sabie, lance sau alt mijloc de luptă, dreapta era un semn şi o garanţie a bunelor intenţii. Strângerea mâinii devenea astfel un simbol al păcii, al încetării conflictelor şi al bunăvoinţei. În epopeea lui Homer, Nestor a dat mâna cu Ulise după ce acesta s-a întors pe câmpul de bătălie cu caii furaţi de la regele trac Rhesus. Iar în Vechiul Testament, în a patra Carte a Regilor, când Iehu s-a întâlnit cu Ionadab, fiul lui Recab, care venea în întâmpinarea lui, l-a salutat şi a zis: „Inima ta este ea oare cum este inima mea către inima ta?“ Iar Ionadab a zis: „Da“. „De este aşa, dă-mi mâna!“ Şi i-a dat mâna şi l-a ridicat la el în car. (IV Regi 10, 15) Deşi s-a păstrat peste veacuri, obiceiul strângerii mâinii nu a devenit o practică generalizată decât odată cu vremurile moderne. În Evul Mediu îşi strângeau mâna doar cei care aparţineau aceluiaşi rang social şi nu oricând, ci numai odată cu încheierea unor afaceri sau alianţe. În orice caz, elitele nu dădeau mâna cu ţăranii, comercianţii sau clasele muncitoare în general, cel mai probabil şi din cauza unor preconcepţii legate de igienă: palmele acestora din urmă erau cu siguranţă aspre şi brăzdate de truda zilnică, spre deosebire de mâinile fine ale aristocraţilor obişnuiţi mai curând cu rendez-vous-uri mondene sau conversaţii de salon. Modernitatea şi apoi post-modernitatea au indus o viziune oarecum nouă asupra relaţiilor dintre categoriile sociale, democraţiile occidentale încurajând participarea civică şi implicarea politică şi socială a tuturor cetăţenilor. În situaţii aproape hilare, membri ai elitei politice sau candidaţi la posturi de vază, a căror apreciere faţă de clasele de jos nu se făcuse vreodată remarcată, se văd deodată în situaţia de a zâmbi amabil şi de a strânge zeci de mii de mâini, în scopul obţinerii voturilor şi a încrederii electoratului. Pe lângă aspectul formal şi politically correct al respectului faţă de cei mulţi, strângerea mâinii este, pentru omul obişnuit al lumii în care trăim, un semn de prietenie, de bunăvoinţă şi încredere. Concomitent cu un cuvânt paşnic, eventual cu un zâmbet discret, strângerea mâinii este, în general, percepută ca o premisă a comuniunii şi a conlucrării. Numai că această percepţie pozitivă cvasigeneralizată în lumea occidentală se confruntă în ultimii ani cu un amendament destul de dur venit din lumea halatelor albe. În urmă cu câţiva ani, în contextul ameninţărilor pandemice generate de aşa-numita gripă aviară, mai multe voci avizate din domeniul medical au avertizat asupra riscurilor la care se expun cei care vin în contact fizic cu alte persoane şi care nu adoptă un set foarte strict de reguli de igienă. În contextul acelor vremuri s-au făcut numeroase previziuni privind apusul unui obicei vechi de milenii şi plin de încărcătură simbolică: strângerea mâinii. Fie că se propuneau variate alternative din alte zone culturale, cum ar fi o simplă înclinare a capului sau împreunarea mâinilor în semn de respect, fie că se vehicula ideea simplei renunţări la orice gest în favoarea cuvintelor de salut, strângerea mâinilor era văzută ca o practică aflată la graniţa desuetudinii. Experienţa de zi cu zi confirmă faptul că previziunile anilor trecuţi nu s-au îndeplinit. La serviciu, între prieteni sau în cercurile politice din întreaga lume, gestul strângerii mâinii este unul frecvent şi cât se poate de semnificativ. Cu toate acestea, el rămâne şi astăzi un subiect amplu dezbătut, mai ales în contextul actual, marcat la nivel global de ameninţarea A(H1N1). Dacă acest obicei va supravieţui sau nu secolului al XXI-lea rămâne un subiect deschis, asupra căruia doar viitorul se va putea pronunţa. Deocamdată, marea provocare o reprezintă nivelul social al onestităţii şi al responsabilităţii oamenilor în vremuri pandemice. Autenticitatea intenţiei exprimate prin strângerea mâinii, disponibilitatea de a coopera social şi de a întări coeziunea în momente critice sunt doar câteva dintre testele pe care prezentul ţine cu tot dinadinsul să ni le administreze. De felul în care depăşim aceste teste depinde probabil şi longevitatea obiceiului milenar al strângerii mâinii şi mai ales implicaţiile sale psihosociale.