Suflete disponibile

La o lună după praznicul Învierii Domnului, creştinii îşi amintesc faptul că sunt în perioada pascală nu doar datorită salutului îndătinat, "Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!", ci şi mulţumită pericopelor evanghelice aşezate cu îneţelepciune de Biserică în perioada de până la Înălţare. Spre exemplu, în cea de-a cincea duminică de după Paşti, Duminica Samarinencei, ascultăm în sfintele biserici relatarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan referitoare la discuţia avută de Mântuitorul cu femeia din Sihar (Ioan IV, 5-42).

Textul, destul de lung (38 de versete), este nu doar un dialog spumos, incitant, între Învăţătorul lumii şi o femeie cu minte ascuţită, ci şi o mărturie a spiritualităţii Legii Noului Testament. Căci atunci când închinarea către Dumnezeu este eliberată de rigorile constrângătoare ale prescripţiilor legate de dată, loc sau număr, omul se simte liber să zboare către Părintele ceresc. Bănuim că sentimentul de eliberare a fost cel care a stăpânit-o pe isteaţa samarineancă după discuţia cu Iisus Hristos. Apa cea vie din care suntem chemaţi toţi să bem este cea care izvorăşte din coasta Sa mântuitoare, din trupul Său jertfit din dragoste pentru izbăvirea noastră din robia păcatului. Samarineanca este un personaj fascinant. Ea îşi pune şi adresează întrebări, primeşte lumina doar după un examen riguros. Nu întâmplător a fost numită Fotini (Lumină). Iisus trebuie să răspundă de ce îi cere apă, cum poate să scoată apă din fântână fără ciutură şi unde trebuie să se închine samarinenii. Am spune că doar faptul că Hristos era interlocutorul ei şi acela că reacţiile Sale erau pline de înţelepciune divină au convins-o pe agera samarineancă. Credem că este vorba de mai mult. Mântuitorul nu se afla întâmplător la fântâna lui Iacov în miezul zilei. În arşiţa acelei clipe, El ştie că are de-a face cu un suflet disponibil. Cu un om care doreşte să scoată apă, dar, mai mult, vrea să ştie adevărul şi să trăiască după el. Chiar dacă nu avea ciutură, Domnul putea alege pe altcineva să-i ceară apă, nu pe o femeie. De altfel, gestul i-a surprins şi pe ucenicii Săi, plecaţi în cetate după mâncare ("Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea?" - v. 27). Iisus însă vizează un suflet, dar şi să ne ofere o nouă lecţie din suprema Sa pedagogie: lecţia despre zădărnicia prejudecăţilor religioase. Iudeii nu aveau voie nici să treacă prin Samaria, era o duşmănie veche, nicidecum să dialogheze cu reprezentanţii unui neam spurcat, cum îi vedeau pe aceştia. Hristos anulează aceste bariere şi alege ca preopinent chiar o femeie. Pentru El nu contează genul, rasa, pregătirea, starea socială. Cunoscând adâncurile sufletului omenesc, El stă de vorbă cu cel care este dispus să Îl asculte. Cu cel care are ciutură. Iar fântâna lui Iacov este fiecare clipă a vieţii noastre, căci, în infinite moduri şi locuri, El vine şi ne cere să-I dăm un pic din inima noastră. Sunt nenumărate situaţiile în care El ne solicită sau măcar ni se face văzut. Precum oamenii ce caută un răspuns la o gravă problemă sau alinarea unei suferinţe în Biserică. Unii sunt disponibili. Ei vor de fapt nu doar o soluţie la o chestiune concretă, ci o cale de a-şi potoli setea sufletească. Vin cu ciutura pregătită să o arunce în adâncime, acolo unde se găsesc liniştea, împăcarea şi iubirea. Iar când merg în lume, împart cu dărnicie din vasul lor plin şi schimbă, la rândul lor, gânduri, fapte, inimi. Este puterea transfiguratoare a apei celei vii, cu efecte tămăduitoare, surprinzătoare şi fericite.