Supărarea şi iertarea

De obicei, supărarea vine din iubirea de sine şi din mândrie, stări în care te simţi demn de mai multă laudă, atenţie, grijă decât ceea ce ţi se oferă. Supărăciosul îi deranjează şi pe ceilalţi din jurul său cu aluzia, cu tonalitatea vocii, cu faptele, cu vorbele, fără să observe aceasta. Să ştii că atunci când faci un bine, este foarte important să nu te mândreşti. Altfel, binele făcut va dăuna sufletului tău. Săvârşeşte fapte bune în numele Domnului, amintindu-ţi de poruncile Lui şi nu pentru a fi lăudat. Dacă merităm să fim supăraţi şi suportăm cu pace această tulburare, atunci supărarea ne va fi spre curăţire de vina noastră. Însă dacă supărarea a fost adusă nemeritat şi am rămas împăcaţi, nerăsplătind cu rău pentru rău, atunci am procedat după porunca Domnului şi ne aşteaptă fericirea promisă de Domnul celor ocărâţi şi prigoniţi. Înaintea noastră este o singură cale de mântuire - aceea de a-i ierta pe toţi, aşa încât şi Dumnezeu să ne ierte pe noi. Pentru aceasta avem nevoie de multă bărbăţie şi voinţă puternică. Este foarte uşor să te aprinzi şi să-l cerţi sau să-l baţi pe cel ce te-a supărat şi este foarte greu să te reţii. Trebuie să înţelegi însă că omul care îţi pricinuieşte rău, în primul rând lui îşi face rău. De la el se îndepărtează harul lui Dumnezeu şi demonul îi cucereşte sufletul. Nu trebuie să-l urâm, ci să-l miluim, să ne rugăm pentru el, ca Domnul să-l aducă la căinţă. Cum ştiu dacă l-am iertat definitiv pe cel care m-a supărat sau nu? După următoarele trei semne. Dacă aflăm că s-a întâmplat o nenorocire cu el şi în adâncul inimiii ne bucurăm de aceasta ca de o răzbunare, înseamnă că nu l-am iertat. Dacă aflăm că are un succes şi această veste, asemenea unui ac subţire, ne înţeapă în inimă, înseamnă că răutatea s-a ascuns ca un şarpe în vizuină în adâncul inimii noastre. Şi, în sfârşit, dacă nu ne rugăm pentru cel care ne-a supărat, dacă ne este greu să-i pronunţăm numele la rugăciune, iarăşi înseamnă că nu l-am iertat.