Susţin mărturiile patristice apusene „extrema unctio”?

Biserica Apuseană a susţinut, pentru o lungă perioadă de timp, că Taina Sfântului Maslu poate fi administrată doar persoanelor aflate pe patul de moarte. Astfel, Taina Maslului a fost transformată în ceea ce astăzi cunoaştem drept "extrema unctio". Este adevărat că, de la Conciliul Vatican II, ţinut între 1962 şi 1965, şi până în prezent, Biserica Romano-Catolică a extins aria de persoane cărora le poate fi administrată Taina, incluzând aici nu doar bolnavii aflaţi pe patul de moarte, ci şi persoanele bolnave incurabil sau care suferă de afecţiuni serioase, în special bătrânii.

De ce a fost nevoie însă de aproape zece secole pentru a se reveni parţial la Taina Maslului aşa cum o cunoaştem aici, în Răsărit?

Cercetarea lui A. Chavasse

Numele de Antoine Chavasse nu ne spune prea multe. Nici nu are cum, având în vedere că nici una dintre lucrările sale nu a fost tradusă până în prezent în limba română. Antoine Chavasse este însă autorul celui mai bun studiu scris vreodată pe mărturiile patristice apusene legate de Taina Sfântului Maslu (Antoine Chavasse, "Étude sur lâonction des infirmes dans lâÉglise Latine du IIIe au XIe siècle", Lyon, 1942, 206 pp.). Este adevărat că studiul lui Chavasse începe cu secolul al III-lea şi se opreşte la secolul al XI-lea, dar nu este mai puţin adevărat că traducerile celor peste 50 (!) de texte patristice însoţite de note şi comentarii, precum şi de un voluminos dosar analitic al principalelor aspecte ale Tainei Maslului (modalitatea de administrare a Tainei, săvârşitorul ei, efectele principale, dezvoltarea ritului liturgic etc.) nu au mai fost egalate de alte studii până în prezent. Antoine Chavasse a prezentat toate aceste elemente importante ca o simplă teză de doctorat, publicată din nefericire doar parţial, într-un număr destul de restrâns de exemplare de Universitatea din Lyon, locul unde a fost susţinută. Contribuţia cercetătorului francez este una inestimabilă şi cu atât mai preţioasă cu cât susţine, pe baza textelor patristice analizate, că "extrema unctio" nu a păstrat o continuitate fidelă cu Tradiţia Bisericii, îndepărtându-se, lent, de moştenirea Sfinţilor Părinţi. Ne-am propus să analizăm în cadrul acestui articol cum a ajuns Chavasse la această concluzie şi dacă opinia lui este una corectă şi care respectă textele patristice analizate.

Mărturia textelor liturgice

La finalul studiului său cuprinzător, Antoine Chavasse afirmă următoarele: "Majoritatea textelor nu menţionează decât efectul asupra trupului. Cele treizeci de formule de binecuvântare pe care le-am studiat aici vorbesc despre acest efect cu un lux de detalii care ne uimeşte, iar cinci dintre ele, şi anume cele mai vechi, nu amintesc deloc de un efect spiritual al ungerii. Alte trei menţionează vag un efect asupra sufletului, dar este dificil să afirmăm clar în ce constă acest efect. Ultimele cinci formule vorbesc despre iertarea păcatelor, fără a uita să menţioneze - cu excepţia celor două formule din Molitfelnicul de la Bobbio - importanţa extrem de mare a efectelor trupeşti" (Antoine Chavasse, "Étude sur lâonction des infirmes dans lâÉglise Latine...", p. 191). Aşadar, în primele unsprezece secole, în Biserica Apuseană puteau fi identificate doar două rugăciuni de binecuvântare, aflate într-un manuscris intitulat "Molitfelnicul de la Bobbio", care nu menţionau deloc regenerarea trupească a creştinului căruia i se administrează Taina Maslului. Observăm cum cele mai multe rugăciuni de binecuvântare a untdelemnului menţionează ambele efecte: atât vindecarea trupească, cât şi cea sufletească. Numărul lor este de şaptesprezece, prin deducţie logică. Un alt element interesant amintit aici de A. Chavasse constă în faptul că toate cele cinci rugăciuni vechi de binecuvântare a untdelemnului, aparţinând secolelor III şi IV, nu conţineau absolut nici o referire la o vindecare sufletească, ci cereau numai vindecarea şi recuperarea fizică a creştinului bolnav. În decurs de opt veacuri însă, lucrurile ajunseseră exact la antipozi. Preoţii apuseni cereau ca persoana bolnavă, aflată pe patul de moarte, să ajungă în Împărăţia cerurilor şi să se mântuiască. Dintr-o modalitate de vindecare fizică, Taina Maslului ajunsese un fel de pecete ultimă, pusă pe fruntea celor care urmau să moară.

Mărturia Sfinţilor Părinţi

Un alt aspect interesant subliniat de A. Chavasse constă în faptul că Sfinţii Părinţi nu au susţinut nici ei întotdeauna existenţa unei iertări a păcatelor prin Taina Maslului. Doar Cezar de Arles menţionează vag o iertare a păcatelor oferită prin administrarea Tainei Sfântului Maslu, în timp ce Papa Inocenţiu I, Beda Venerabilul şi Cassiodor nu fac nici o menţiune în acest sens. Mai mult decât atât, Beda Venerabilul şi Cassiodor împart pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov (5, 14-16) în două mărturii distincte: cea legată de vindecarea fizică de Taina Maslului, iar cea legată de iertarea păcatelor de Taina Pocăinţei. A. Chavasse evidenţiază, de asemenea, că mărturiile de vindecare cuprinse în diversele biografii aghiografice (vieţi ale sfinţilor) nu fac menţiune deloc despre iertarea păcatelor, ci doar de vindecarea trupească. De asemenea, nu există nici o mărturie legată de o eventuală ungere în favoarea uşurării trecerii la cele veşnice pentru o persoană bolnavă.

Ungerea celor bolnavi

Al patrulea aspect evidenţiat de Antoine Chavasse constă în ideea că ungerea era efectuată întotdeauna asupra unei persoane bolnave, dar niciodată asupra unei persoane muribunde. În perioada respectivă, ungerea cu untdelemn sfinţit era administrată şi în situaţii care nu necesită neapărat o intervenţie în zilele noastre, cum ar fi în cazul oamenilor muţi sau surzi. Însă nimic nu ne poate împiedica să Îi cerem lui Dumnezeu să ne vindece chiar şi în aceste cazuri. Miracolele nu sunt interzise nimănui şi cu atât mai puţin unui creştin. Poate că aici se află greşeala lui Antoine Chavasse, care ajunge să afirme la un moment dat că printre bolile care nu mai au rezonanţă astăzi pentru Taina Maslului sunt şi... posedările demonice. Din câte ştim, demonii nu au încetat să lucreze în cursul veacurilor pentru că au îmbătrânit sau au ieşit la pensie. Ei sunt activi şi în zilele noastre, poate mai mult ca niciodată. Însă Chavasse ne spune indirect altceva, şi anume că, în vechime, Taina Maslului era considerată ca fiind potrivită pentru orice boală, în vederea obţinerii vindecării. Dacă ar fi să extrapolăm această idee în zilele noastre, ar însemna că orice tratament medical ar trebui dublat de prezenţa la Taina Sfântului Maslu. În concluzie, putem spune că "extrema unctio" nu a fost susţinută în primele opt veacuri de nici o mărturie patristică sau liturgică în Biserica Apuseană. Scopul Tainei nu a fost niciodată să ne pregătească imediat pentru trecerea la cele veşnice, ci acela de a ne oferi vindecarea fizică în faţa bolii care ne atacase cu multă furie. Chavasse a dovedit cu prisosinţă că textele patristice şi liturgice susţineau exact contrariul faţă de opiniile scolastice exprimate mai târziu. Care au fost aceste opinii scolastice? Vom începe să le detaliem în materialele următoare, deoarece transformarea Tainei Maslului în "extrema unctio" a fost o etapă îndelungată, cu multe momente de ezitare şi indecizie şi care, în cele din urmă, a fost revocată parţial de ierarhia Bisericii Romano-Catolice în secolul al XX-lea.