Tableta de observator: Crăciunul-serbare vs. Crăciunul-sărbătoare (1)

Din an an, în zilele lui decembrie, ne întălnim în biserici ca să ne aducem aminte şi să sărbătorim împreună, în rugăciuni de mulţumire şi în cântece de bucurie, cel mai mare eveniment ce s-a putut petrece acum mai bine de 2000 de ani: Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. A fiului lui Dumnezeu.

De peste 2000 de ani, omenirea trece prin sărbătorile Naşterii Domnului, marcând diferit „Astăzi s-a născut Hristos!“. Pentru unii, sărbătoarea Naşterii cu trupul a Mântuitorului Iisus Hristos se petrece în pace, pentru alţii - în războaie; pentru unii - în huzur, prisosinţă, bunăstare, pentru alţii - în patimi, vicleşuguri, minciună. Pentru unii - în balastul păcatelor, înmulţit continuu, pentru alţii - în osteneală, sfinţenie şi dăruire. Unii primesc duhul sărbătorilor ca o dovadă a dragostei faţă de Dumnezeu şi de aproapele, postesc, se curăţă de toată zgura păcatului şi se cuminecă spre a-şi încălzi pe deplin inimile de cuvânt şi cântare. Aceştia se vor la „masa Sărbătorii“ şi în „casa Pâinii“. Gândurile şi faptele lor sunt prinos lui Dumnezeu, pe care Îl caută întru bunăvoire între oameni. La ei, plinătatea bucuriei vine din plinătatea adevărului. La unii, Crăciunul vine cu darul unei liniştiri şi reculegeri care-i apropie măcar de bucuria copilăriei. Alţii îşi încălzesc existenţa de calcule lumeşti şi îşi împietresc inimile de lucruri cenuşii, neputându-se decide decât în funcţie de avantaje. Cu toate reuşitele lor, au numai jumătăţi de măsură. Apoi, unii marchează Crăciunul asemenea unei date biografice, făcând un prilej de a sta împreună pentru că „aşa spune tradiţia“ şi nu trăirea marelui moment al istoriei. „Azi“ n-are viitor din cauza zbuciumului exterior de festivitate. În locul misterului ne uităm la spectacolul din pieţe, de pe bulevarde şi din studiourile de televiziune. În locul închinării, petrecerea plăcerilor. Nu-i de mirare însă când, pentru toţi, prea multe n-au a se schimba, într-o lume care trăieşte praznicul ocazional, făcând din acesta un prilej de a sta împreună ori într-o acceptare a lui Moş Crăciun cu un brad frumos, plin de cadouri, care este, îndeosebi la oraş, mai mult „tradiţie“ decât angajare de viaţă creştinească. Pentru că, la oraş, Moş Crăciun se închiriază; ba, se închiriază chiar şi varianta sa feminină, costumată în fustiţe roşii mini, iar în ultimii ani şi în culoarea verde; brazii se împodobesc cu pachete goale, dar poleite strălucitor, simbolizând exact sărbătoarea urbei: faţadă şi ambalaj; cozonacii se cumpără de la orice laborator de profil; ţigănuşii cântă colinde în tramvaie şi în metrou, iar fundaţiile şi asociaţiile caritabile îşi amintesc acum de nevoiaşi. La ţară, se făceau pomeni doar pentru cei trecuţi la cele veşnice, iar acum, la oraş, toate ONG-urile năvălesc de Crăciun la casele de copii şi la căminele de bătrâni cu pachete de biscuiţi şi sticle de băuturi răcoritoare care mai de care „light“. Şi aşa toată lumea uită că, la Crăciun, avem de a face cu cel puţin două sărbători: una, după scenarii biblice - Naşterea Mântuitorului; alta, şi mai veche - a calendarului. Sărbătorind calendarul, oamenii nu măsurau neapărat timpul, ci se asigurau de păzirea şi respectarea sărbătorilor, lucru ce garanta menţinerea timpului ordonat. Timpul ciclic îşi cerea regenerarea. Şi oamenii răspundeau prin Crăciun, Anul Nou, Sfântul Vasile, Boboteaza, Sfântul Ioan, adică printr-un interval de sărbători de 12 zile, care reprezentau un moment de concentrare din partea comunităţii. Oamenii credeau că, dacă nu fac ce trebuie, timpul nu mai vine înapoi, soarele nu mai răsare, se naşte... haosul. Noi, azi, la oraş, am inventat Crăciunul-festivitate, optând pentru o sărbătoare frumos împachetată, livrată de mass-media şi, mai recent, de internet. Bunicii şi străbunicii noştri făceau totul cu mâna lor. Azi, sărbătoarea este mandatată. De fapt, fac alţii sărbătoare pentru fiecare dintre noi şi noi nu ne întărim prin ele. Astfel încât relaţia cu sărbătoarea trece prin cadou şi prin stomac. Nu mai avem credinţa că participăm la menţinerea vieţii şi a timpului, oricât de mare ar fi bradul poleit artificial pus prin pieţe şi prin case. Brad care, la sate, de Crăciun nici nu exista; apărea doar la nuntă şi la ceremoniile funerare. Pomul de Crăciun se împodobeşte şi în acest an. De ce n-am împodobi şi pomul vieţii noastre, cu „lumină din lumină“?