Taina Bisericii și cei care au urmat chemării adresate

Evanghelia duminicii în care ne este înfățișată pescuirea minunată și chemarea apostolilor la lucrarea de mântuire a oamenilor ni-L arată pe Mântuitorul Hristos pe țărmul lacului Ghenizaret, înconjurat de cei veniți să asculte cuvântul lui Dumnezeu.

În lumina dimineții, peste liniștea apelor și peste oboseala pescarilor, glasul Său deschidea o zare de nădejde. Aproape de țărm se aflau corăbiile, iar pescarii, întorși dintr-o noapte de trudă fără rod, își spălau mrejele. Era o priveliște obișnuită pentru locuitorii Galileei: mâini ostenite, bărci legănate de apă și oameni care își strângeau uneltele, purtând în inimă amărăciunea muncii nerăsplătite. Nimic nu părea să vestească măreția ceasului care se apropia. Și totuși, fără să știe, acești pescari se aflau în pragul unei lucrări care avea să schimbe lumea.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Domnul a văzut două corăbii lângă lac și, urcând în cea care era a lui Simon, a început să învețe mulțimile. Corabia unui pescar devenea astfel loc de propovăduire. În această întâlnire, cele smerite ale pământului se deschideau către măreția cerului. O barcă, niște mreje şi câteva inimi ostenite primeau cercetarea lui Dumnezeu.

Îndemnul „Mână la adânc și aruncați mrejele voastre ca să pes­cuiți” venea într-un ceas în care, după judecata, ştiinţa şi experienţa pescarului, orice nouă încercare părea zadarnică. Simon își cunoștea meseria, știa lacul, îi deprinsese tainele și învățase, de-a lungul anilor, când era vreme potrivită pentru pescuit și când trebuia să se întoarcă la țărm. Noaptea care trecuse îi încercase răbdarea și puterile, lăsându-i mrejele goale. De aceea, răspunsul său păstrează întreaga greutate a ostenelii omenești, dar și frumusețea unei inimi gata să asculte: „Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”.

În aceste cuvinte se descoperă o adâncă lucrare a credinței: încredinţarea propriei experiențe în mâna lui Dumnezeu. Omul care se încrede în Domnul Îi aduce tot ceea ce cu­noaște, tot ceea ce a încercat și chiar ceea ce nu a izbutit, lăsând peste toate lumina Înţelepciunii mai presus de lume. Simon ar fi putut răspunde: „Eu sunt pescar, Tu ești În­vă­țător. Eu cunosc lacul, Tu cu­noști Scripturile”. Ar fi avut de partea lui anii de muncă, deprinderea meș­te­șugului și mărturia unei nopți de trudă. Însă, în prezența lui Hristos, inima lui găsește puterea de a trece dincolo de hotarul propriilor socoteli.

„Dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja.” Acest „dar” este pragul peste care osteneala pășește către nădejde. În el se întâlnesc neputința mărturisită cu încrederea, oboseala cu ascultarea, sărăcia omului cu bogăția milostivirii dumnezeiești. Simon Îi încredințează Domnului o nouă încercare, deși toate cele de până atunci fuseseră fără rod. Iar cuvintele sale devin începutul minunii, fiindcă izvorăsc dintr-o inimă care face loc lucrării lui Dumnezeu.

Ghenizaretul, numit și Marea Galileei sau Marea Tiberiadei, era centrul vieții unei întregi regiuni. Apele sale ofereau hrană și susțineau așezările de pe maluri, iar pentru oamenii din preajmă lacul însemna însăși viața de fiecare zi. De el se legau pâinea familiilor, rostul muncii și speranța dimineților care aveau să vină.

Corăbiile, mrejele și osteneala pescarilor alcătuiau o lume simplă, în care fiecare plecare în larg purta o așteptare, iar fiecare întoarcere la țărm aducea bucuria darului primit sau tăcerea unei noi încercări.

În această lume poposește Domnul. Nu într-un palat, nici într-o fortăreață impunătoare, nici în mijlocul celor socotiți înțelepți după măsurile vremii, ci lângă oamenii simpli care își spălau mrejele după o noapte de muncă. Se apropie de ei în locul ostenelii lor și le deschide, prin ceea ce cunoșteau, înțelesuri pe care încă nu le puteau cuprinde. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Hristos îi cheamă pe oameni pornind de la cele familiare lor: pe magii cei înțe­lepți i-a călăuzit prin stea, iar pe pescari, prin meșteșugul lor. Dumnezeu întâmpină omul pe cărările vieții sale și, cu blândețe, îi îndreaptă pașii către Împărăție.

Astfel, pescarii devin apostoli, iar corabia se descoperă ca icoană a Bisericii, care poartă cuvântul mântuirii peste valurile lumii. Lacul este locul unei neașteptate descoperiri dumnezeiești. Pescuirea îmbelșu­gată vestește chemarea oamenilor la Împărăția lui Dumnezeu, iar mâinile deprinse să adune mrejele vor sluji unei lucrări în care sufletele sunt adunate în comuniunea iubirii lui Hristos. Din adâncul apelor se ridică semnul unei taine care va cuprinde lumea întreagă.

Simon avea destule motive ome­nești să nu mai încerce. Mrejele goale păreau să-i spună să se oprească. Dar Hristos îl îndeamnă: „Mână la adânc”.

În lumina acestui îndemn, înțe­legem că nereușita nu trebuie prefăcută într-o sentință. O noapte fără rod nu închide căile purtării de grijă a lui Dumnezeu. Uneori, tocmai acolo unde puterile noastre își arată hotarul, ascultarea deschide un drum pe care singuri nu l-am fi întrezărit.

A asculta înseamnă să recunoaș­tem, cu smerenie, că există o înțe­lep­­ciune mai înaltă decât a noastră și să primim călăuzirea ei cu inimă încrezătoare. Înseamnă să-I încre­dințăm lui Hristos corabia vieții, împreună cu mrejele goale ale aș­tep­tărilor noastre, și să avem curajul de a porni din nou în larg, după cuvântul Său. Într-o asemenea inimă, smerenia se face loc al întăririi, iar nădejdea capătă rădăcini în har. Este adevărul pe care, mai târziu, Sfântul Apostol Pavel îl va mărturisi: „Toate le pot întru Hristos Cel care mă întărește” (Filipeni 4, 13).

Simon era pescar și cunoștea osteneala unei nopți în care nu prinsese nimic. Avea înaintea ochilor mrejele goale, iar în trup, oboseala ceasurilor petrecute pe apă. Totuși, în clipa în care Hristos i-a vorbit, a așezat cuvântul lui Dumnezeu mai presus de propria experiență. Între ceea ce trăise și ceea ce îi cerea Domnul, el a ales să întindă puntea ascultării. Și pe această cale smerită a început să se reverse darul.

În fața acestei revărsări a darului dumnezeiesc, pe pescari i-a cuprins spaima: cutremurarea omului care simte că se află înaintea unei puteri mai presus de lume. Simon Petru a căzut în genunchi înaintea Mântuitorului și I-a spus: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. În corabia plină de pești, el își vedea acum sărăcia lăuntrică. Lumina prezenței dumnezeiești îi descoperea propriile neputințe, iar genunchii plecați mărturiseau ceea ce inima începuse să înțeleagă.

Minunea adevărată îl conduce pe om către smerenie. În fața puterii lui Dumnezeu, lauda de sine amu­țește, iar sufletul își află măsura. Petru înțelege că înaintea lui Se află mai mult decât un învățător: Îl recu­noaște pe Domnul. Pescuirea minunată le descoperă, dincolo de bogăția ascunsă în apele lacului, taina Celui care Se află în corabie. Mrejele pline sunt semnul văzut; adâncul minunii este întâlnirea cu Hristos. Înaintea Lui, pescarul își pleacă fruntea și își mărturisește păcătoșenia, lăsând să cadă orice apărare a propriei îndreptățiri.

Acești oameni nu purtau prestigiul școlilor lumii antice, dar învăța­seră, în școala aspră a ostenelii, să aștepte, să rabde și să încerce din nou. Cunoșteau tăcerea nopților lungi, nesiguranța câștigului și răbdarea cu care trebuia reluată munca. Toate acestea aveau să capete un rost nou în slujirea apostolească. Și pescuirea oamenilor pentru Împă­răția lui Dumnezeu cere stăruință, credință și puterea de a arunca mreaja cuvântului chiar atunci când nu se întrezărește nici un rezultat. Cere o inimă care să poată aștepta în rugăciune, încredințând lui Dumnezeu timpul și rodul lucrării sale.

Corabia lui Simon dobândește o frumusețe simbolică aparte. În ea a urcat Hristos, din ea a propovăduit mulțimilor și acolo Și-a descoperit puterea. Tot de aici s-a deschis îna­intea pescarilor calea chemării apostolești. Lemnul corabiei, purtând până atunci doar osteneala și grijile traiului zilnic, devenea martor al întâlnirii dintre fragilitatea omului și milostivirea lui Dumnezeu. Tradiția creștină a văzut în această corabie imaginea Bisericii, care străbate apele istoriei purtând în sine prezența Domnului.

Călătoria ei cunoaște deopotrivă seninul și furtuna. Sunt vremuri în care marea se liniștește și altele în care valurile se înalță amenințător; ceasuri în care oamenii prind curaj și clipe în care se tem, privind mrejele goale și corabia încercată de primejdii. Taina lui Hristos aflat în mijlocul lor se lasă înțeleasă de inimile luminate de har. Credința recu­noaște prezența Lui și atunci când neliniștea tulbură privirea, iar zgomotul valurilor pare să acopere orice cuvânt de mângâiere.

Nu ni s-a spus că această corabie va străbate istoria fără valuri. Ni s-a făgăduit însă că Hristos nu o va părăsi. De aceea, adevărata ei siguranță se întemeiază pe prezența Celui care rămâne în ea, dincolo de slăbiciunea și de puterile schimbătoare ale oamenilor. El este temelia încrederii noastre, pacea care adună inimile și lumina după care ne îndreptăm, prin toate încercările, către limanul Împărăției.

După săvârșirea minunii, pescarii din corabie au primit o chemare care le deschidea viața către un orizont nebănuit: aveau să devină pescari de oameni.

Până atunci, Petru își aruncase mrejele pentru pâinea de fiecare zi; de acum înainte, osteneala lui avea să slujească împărtășirii pâinii cerești. Mâinile deprinse cu greutatea mrejelor erau chemate la o slujire prin care oamenii să primească hrana cuvântului dumnezeiesc. Dincolo de țărmul cunoscut al lacului, se întindea acum largul unei lumi care aștepta, adeseori fără să știe, întâlnirea cu Hristos.

Cuvântul Evangheliei aduna suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu, apropia oameni despărțiți de slove străine, de obiceiuri și hotare, așezându-i în comuniunea aceleiași credințe. Tertulian, tâlcuind alegerea pescarilor, amintește cuvântul profetului Ieremia despre Dumnezeu, Care va trimite mulți pescari pentru a-i aduna pe oameni.

Din lumea pescarilor Galileei se deschidea astfel drumul unei propovăduiri care avea să străbată ținuturi îndepărtate. Lucrarea apostolică avea să ajungă la Roma, Atena, Corint și Efes, în Samotracia, Filipi, Tesalonic, Veroia și Platamonas, precum și în atâtea alte locuri. Înaintea apostolilor se afla o lume cu tradiții culturale și filosofice, cu școli vestite și mari oratori, deprinsă să prețuiască măiestria cuvântului și puterea argumentului. Pescarii chemați de Hristos purtau cu ei cuvintele Domnului în care se afla puterea care putea atinge adâncul conștiinței și deschide sufletul către o viață nouă.

Sfântul Apostol Pavel le descoperea corintenilor tocmai această temelie a propovăduirii: „Când am venit la voi, fraților, n-am venit să vă vestesc mărturia lui Dumnezeu cu înaltă cuvântare sau cu înțelep­ciune, căci am judecat să nu știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos și pe Acesta răstignit” (1 Corinteni 2, 1-2). În centrul mărturisirii sale Se afla Hristos, Care, prin iubirea răstignită, a deschis oamenilor calea mântuirii.

Răspândirea Evangheliei în lume purta pecetea acestei puteri. Nu pescarii, prin propriile însușiri, au cucerit lumea; Hristos a lucrat prin ei, cu puterea Duhului Sfânt. Glasurile lor omenești au devenit graiuri slujitoare ale cuvântului dumnezeiesc, iar slăbiciunea lor, încre­din­țată harului, a rodit dincolo de orice socoteală.

În adâncul acestor cuvinte se află încredințarea că omul poate împlini ceea ce Dumnezeu îi încredințează, fiindcă primește de la El puterea de a duce la capăt slujirea. Este curajul smerit al celui care își cunoaște neputința și, totuși, pornește la drum, sprijinindu-se pe credincioșia Domnului.

Petru a aflat rod îmbelșugat pentru că și-a aruncat mreaja acolo unde l-a îndrumat Hristos. Apostolii au mers în lume pentru că Duhul Sfânt i-a întărit, dăruindu-le răbdare, îndrăzneală și statornicie în mărturisire.

Biserica poate străbate veacurile pentru că Hristos rămâne cu ea și în ea. Din prezența Lui își primește viața, în cuvântul Lui își află călăuzirea și prin harul Lui își înnoiește necontenit puterea de a chema oamenii către Împărăție.

Evanghelia ne așază înainte două pescuiri minunate: cea dintâi, la începutul lucrării publice a Mântuitorului, iar cea de-a doua, după Înviere, pe Marea Tiberiadei. Între aceste două minuni se desfășoară drumul ucenicilor alături de Hristos, cu uimirea începuturilor, cu încercările credinței și cu lumina biruinței asupra morții. Prima pescuire le deschide calea urmării Domnului; cea de-a doua întărește chemarea primită la început, aceea de a deveni pescari de oameni. Acum, apostolii purtau în suflete și darul unei puteri încredințate lor de Hristos Cel înviat, Care suflase asupra lor, spunându-le: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). Slujirea lor se deschidea astfel către adâncul vindecării omului, către iertarea păcatelor și împăcarea lui cu Dumnezeu.

Noi ne străduim să zidim şi să adunăm cu răbdare ceea ce putem așeza în slujba binelui. Ne rugăm, uneori prea puțin, și aducem înaintea Domnului osteneala noastră, cu toate neputințele care o însoțesc.

Puterile omenești, lăsate singure, nu pot naște rodul duhovnicesc pe care îl așteaptă inima. Rodirea cea bogată este darul lui Dumnezeu. Nouă ne revine credincioșia de a arunca mreaja după cuvântul Său, de a stărui în lucrare și de a primi cu smerenie ceea ce El binevoiește să dăruiască.

S-au scurs aproape două mii de ani de când, pe malul lacului Ghenizaret, Domnul Și-a chemat ucenicii. De atunci, s-au ridicat și s-au prăbușit imperii și împărății, au trecut războaie, prigoane și veacuri întregi, cu frământările și durerile lor. Corabia Bisericii, purtată adeseori pe valuri potrivnice, înaintează. În mijlocul acestei îndelungate călătorii, cuvântul lui Hristos își păstrează întreaga putere: „Mână la adânc”.

Într-o lume străbătută de glasuri zgomotoase, în care atenția se risi­pește și tăcerea lăuntrică se împu­ți­nează, ne întrebăm dacă omul contemporan mai aude cuvântul lui Dumnezeu. Întrebarea ne privește pe fiecare. Pentru a-l auzi, avem nevoie să ne adunăm mintea din îm­prăștiere și să-I facem Domnului loc în inimă. A căuta ape mai adânci înseamnă și a coborî, prin sinceritate și smerenie, către adevărul propriei vieți, acolo unde rugăciunea încetează să fie doar rostire și începe să devină întâlnire.

Să nu rămânem, așadar, la suprafața vieții duhovnicești. Să fim mai atenți în rugăciune, mai stăruitori în pocăință și mai dispuși să lăsăm lumina lui Dumnezeu să cerceteze ceea ce ascundem uneori chiar de noi înșine. După cuvântul Domnului, această înnoire este cu pu­tință. Ascultarea Lui ne dă curajul să începem din nou, iar harul întă­rește pașii mici prin care ne apropiem de El.

Pescuirea oamenilor înseamnă mărturisirea lui Hristos și chemarea semenilor către viața veșnică. Cei care intră în corabia Bisericii nu sunt captivi. Ei caută locul în care chemarea lui Dumnezeu la mântuire să le lumineze viața, să le vindece rănile și să le deschidă inima către comuniune. Mreaja Evangheliei adună oamenii în libertatea credinței și în iubirea care îi apropie de Dumnezeu și unii de alții.

La această mărturisire suntem chemați și noi, lăsând în urmă pretenția că le cunoaștem pe toate și primind smerenia de a învăța mereu de la Hristos. Un părinte, un bunic, un profesor sau un preot poate deveni, în locul și în slujirea sa, pescar de oameni: prin adevărul pe care îl transmite, prin cuvântul cu care vestește Evanghelia și, mai ales, prin iubirea pe care o face simțită în viața celuilalt. Uneori, o îndrumare binevoitoare, o răbdare care nu se sfârșește la prima împotrivire ori o faptă de milostenie deschid în suflet calea pe care va pătrunde cuvântul Domnului. Prin iubirea lucrătoare a unui om, un altul începe să audă chemarea lui Dumnezeu.

Sunt oameni care, ajunși în corabia Bisericii, Îl întâlnesc pe Hristos în chipurile smerite ale unor semeni fără pretenții, fără dorința de a se impune ori de a fi văzuți. Domnul Se ascunde tainic în bunătatea lor, în răbdarea cu care ascultă, în dragostea cu care poartă poverile altora. Prin asemenea întâlniri, sufletul descoperă că Evanghelia poate fi citită și într-o viață dăruită lui Dumnezeu. Și astăzi există oameni care au lăsat totul și I-au urmat lui Hristos, schimbând cursul întregii lor vieți. Chemarea Lui le-a reașezat năzuințele, alegerile și rosturile, iar existența lor a devenit, încetul cu încetul, un răspuns de iubire.

Într-o dimineață de demult, pe malul Ghenizaretului, câțiva pescari își spălau mrejele. Nu știau ce avea să urmeze. În gesturile lor se adunase oboseala unei nopți obișnuite, iar înainte li se deschidea o zi al cărei înțeles încă le era ascuns. Nu bănuiau că lumea avea să vorbească despre ei, că numele lor vor străbate veacurile și vor fi rostite cu evlavie, așa cum le rostim noi astăzi. Dumnezeu le pregătea o chemare mai largă decât toate orizonturile pe care le cunoscuseră.

Nu știau că mica lor corabie avea să devină icoana marii corăbii a Bisericii, care va înfrunta valuri mai grele decât cele ale Galileei. Nu puteau cuprinde cu gândul că, prin lucrarea Duhului Sfânt, mărturia apostolică avea să răsune în lume. Cuvântul primit pe țărmul lacului avea să treacă din inimă în inimă, deschizând popoarelor calea către Hristos. Aceasta este taina Evangheliei: ceea ce pare imposibil după măsura omenească poate deveni, prin harul lui Dumnezeu, începutul unei minuni.

Și astăzi, în mijlocul unei lumi cu valuri potrivnice și furtuni, cu nopți de trudă în care mrejele rămân goale, Hristos ne spune: „Mână la adânc”. Cuvântul Său ajunge până în locurile în care ne-am adunat dezamăgirile și ne cheamă să ridicăm din nou privirea. Cu Hristos în corabie, primim curajul de a înfrunta furtuna, fiindcă prezența Lui ne întărește mai mult decât ne înspăimântă puterea valurilor. Pentru că El rămâne în Biserică, pescuirea continuă.

Sfinții Părinți ne ajută să pătrundem mai adânc în înțelesul acestei minuni. Sfântul Chiril al Alexandriei vede în pescuirea minunată imaginea viitoarei misiuni apostolice, a adunării oamenilor prin cuvântul Evangheliei. Sfântul Ambrozie al Mediolanului descoperă în corabie și în ajutorul pe care pescarii și-l oferă unii altora învățături despre taina Bisericii și despre lucrarea săvârșită împreună în sânul ei. Darul primit îi cheamă pe oameni la comuniune, la sprijin reciproc și la osteneală împărtășită. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndreaptă privirea către contrastul dintre simplitatea pescarilor și măreția lucrării pe care Dumnezeu a săvârșit-o prin ei. În smerenia acestor oameni se vede cu atât mai limpede puterea harului...

Fericiți sunt cei care înțeleg taina Bisericii și recunosc, dincolo de frământările istoriei, prezența neîncetată a lui Hristos. Fericiți sunt și cei care primesc să fie împreună-lucrători cu Domnul, punându-și priceperea, răbdarea și iubirea în slujba chemării Sale. În mâinile Lui, chiar și osteneala cea mai smerită poate aduce rod pentru veșnicie.