Taina care descoperă sensul bucuriei şi al izbăvirii lumii

Veacurile scurse din timpuri străvechi sunt caracterizate ca fiind întunecate şi marcate de lupte pentru supravieţuire, adesea, pentru ele plătindu-se cu lacrima neîmplinirilor. Toată antichitatea căută adevărul şi bucuria, însă depărtarea de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi a toată bucuria, a făcut ca ea să fie sub spectrul incertitudinii şi al luptei pentru supravieţuire. Şi astăzi este semnificativ faptul că aceeaşi omenire marcată de tendinţe lipsite de sens al existenţei, fără orientare duhovnicească, depărtată de Dumnezeu, trăieşte drama anxietăţii, lipsită de bucuria vieţii şi a darurilor ei. Începutul bucuriei, care nu piere niciodată, îl aflăm în mesajul sărbătorii întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care Se va face Om pentru noi şi pentru mântuirea (salvarea) noastră, El fiind Cel care va îndepărta teama metafizică şi nesiguranţa existenţială care influenţează destinul uman. Harul lui Dumnezeu va risipi această apăsare, punându-l în contact direct pe om cu Dumnezeu. 

Fecioara Maria din Nazaret, prima făptură în care Se va sălăşlui pe deplin Duhul Sfânt, va fi scoasă de sub dominaţia fricii, pentru a se bucura de primirea harului sfinţitor. Se pare că există un raport invers între prezenţa temerii în suflet şi primirea harului care goneşte teama: cu cât un suflet este mai luminat de har, cu atât devine mai liber de orice spectru al temerii şi al nesiguranţei, absenţa harului din suflet, chiar temporară, aducând cu sine creşterea sentimentului de nelinişte faţă de necunoscut.

 

Fecioara din Nazaret este prima fiinţă din istorie căreia i se vesteşte în mod solemn să alunge teama, deoarece datorită alegerii lui Dumnezeu şi a vredniciei ei, omenirea întreagă va intra într-un nou registru al istoriei. Partea istorică descrisă de Sfântul Evanghelist Luca abundă în imagini care localizează intrarea harului Duhului Sfânt în istoria omenirii, prin localizarea măreţului şi unicului eveniment în oraşul Nazaret din Galileea. Întotdeauna când Dumnezeu a venit în ajutorul omenirii cercetând-o progresiv, apare o gradaţie în descoperirile făcute, „nu înfricoşându-ne, ci dând adevărată vindecare“, pentru a face ca omul să înţeleagă cele ce sunt cu anevoie de înţeles. 

 

Tema centrală a veştii celei bune care astăzi este adusă omenirii în Nazaret o constituie bucuria cea veşnică, care va marca pentru totdeauna starea creştinului şi a Bisericii.

 

Spre deosebire de salutul obişnuit al poporului ales, (pace) - „shalom“, îngerul Gavriil, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, vine cu mesajul „bucură-te“, (Luca 1, 28); cu acest cuvânt începe, de fapt, sensul adevărat al Noului Testament, al Legii celei noi. Acelaşi mesaj de bucurie va reveni în noaptea Naşterii Domnului, adus tot de îngerii cerului - „vă vestesc vouă bucurie mare“ (Luca 2, 10), după Înviere apostolii revăzându-L pe Cel înviat „s-au bucurat“ (Ioan 20, 20), iar în cuvântul de despărţire din noaptea Sfintelor Sale Patimi reapare această teologie a bucuriei, care pătrunde adânc în înţelesul cuvântului: „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi“ (Ioan 16, 22). Bucuria care începe în taina Nazaretului, când „Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul fecioarei, iar Gavriil harul îl binevesteşte“, apare ca dar al Duhului Sfânt, ca adevărat dar al Mântuitorului adus omenirii. Acest mesaj al îngerului care străbate veacurile omenirii rezumă taina Evangheliei, care nu este decât vestirea cea bună. Bucură-te! era un salut obişnuit în lumea anticilor greci, dar astăzi în Nazaret se deschide uşa bucuriei către toate popoarele lumii, invitându-le la descoperirea adevăratei bucurii. Bucură-te, cea plină de har!, încă un aspect al tainei marii sărbători, în care etimologic se înrudesc harul şi bucuria, exprimând taina de necuprins cu mintea omenească. Rodul acestei mari bucurii îl constituie faptul că ea, Maria, va naşte un Fiu, Care va purta numele Iisus, care înseamnă Mântuitor, Acesta fiind „Fiul Celui Preaînalt“. Astfel, roada bucuriei se va împlini prin faptul că Cel ce va deveni Om, deşi nu a încetat a fi Dumnezeu, va împărăţi în veci şi va străbate veacurile în ciuda opoziţiei omenirii tot mai înverşunate, marcată de întunericul necredinţei şi al îndepărtării de Dumnezeu. Întrebarea Fecioarei descoperă părăsirea fricii, izvorâtă din teama nesiguranţei şi acceptarea celor ce urmau a se împlini, acestea fiind rodul deplinei libertăţi.

 

Dumnezeu nu a dorit ca aceea care avea să devină Maica Fiului Său să rămână neştiutoare cu privire la menirea ei. Acesta a fost scopul coborârii îngerului, al pătrunderii lui în lumea noastră pământească. El a venit să aducă fecioarei din Nazaret vestea plină de bucurie, taina cea mai presus de fire ce avea să se petreacă în fiinţa sa, aşteptând de la ea un răspuns, fără de care Întruparea nu ar mai fi avut loc.

 

Astfel, prin coborârea Duhului Sfânt asupra Sfintei Fecioare, ea devine vasul ales, asupra căreia se va concentra lucrarea Preasfintei Treimi, spre a face cu putinţă unirea Fiului cu natura umană. Ea va primi o descoperire uimitoare, însă prezenţa harului o face să primească această mare taină luminând-o, spre a trăi taina bucuriei.

 

Prin răspunsul ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!“ (Luca 1, 38), făptura a consimţit să primească la ea pe Creatorul ei, să-i împrumute firea ei trecătoare, pentru ca astfel să dobândească mântuirea (salvarea). Această mare taină a bucuriei se materializează în mântuirea (salvarea) lumii, aceasta din urmă neîndeplinindu-se independent de ea. Atitudinea Fecioarei Maria este un act solemn de profundă credinţă şi adâncă umilinţă (smerenie), pentru că se lasă în lucrarea harului, pe care-l primeşte cu toată dăruirea ei, harul sfinţind-o, fără a-i anihila personalitatea. Maria fecioara a fost aleasă de Dumnezeu şi plină de har, însă după ce va consimţi la lucrarea lui Dumnezeu, răspunzând îngerului, Duhul Sfânt Se va coborî peste ea, primind taina care va bucura şi salva omenirea.

 

Omenirea era lipsită de lucrarea harului vizibil milenii întregi după căderea ei; Fecioara deschide începând de astăzi o istorie nouă spirituală a omenirii, redând omenirii cunoştinţa lucrării Duhului Sfânt, Care mai târziu va întemeia Biserica, iar după aceasta o va sfinţi neîncetat, prin taina coborârii în Sfânta Liturghie, până la sfârşitul veacurilor.

 

Ceea ce Îl va deosebi pe Iisus de ceilalţi oameni va fi faptul că El îşi însuşeşte (asumă) firea umană din Fecioara, unind-o cu cea dumnezeiască, veşnică şi netrecătoare. Această taină a unirii celor două firi într-o singură persoană rămâne obiectul credinţei, fiind legătura între Dumnezeu Cel veşnic şi firea umană sfinţită prin lucrarea Duhului Sfânt. Denumirea Fecioarei, de Născătoare de Dumnezeu, rezumă toată taina Întrupării, prin care, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic Se face vizibil oamenilor şi-L descoperă acestora pe Duhul Cel Sfânt. Din clipa în care Fecioara a rostit cu fermitate şi umilinţă (smerenie) cuvântul hotărâtor, „Fie“, asemeni celui „Să fie lumină“, Preasfânta Treime a intrat în contact nemijlocit cu făptura, readucând-o prin lucrarea Sfântului Duh la starea cea dintâi. 

După ce Fecioara a trăit experienţa unică a întâlnirii cu îngerul, o bucurie mai presus de firea omenească a coborât în fiinţa ei. Întrucât nicio bucurie nu poate fi atât de frumoasă, dacă nu e împărtăşită cu cei dragi, Fecioara Maria, fire meditativă, pleacă spre ruda ei, Elisabeta, care locuia într-un ţinut muntos al provinciei Iudeii.

 

Elisabeta, rudenia Maicii Domnului, al cărei nume se traduce „Dumnezeu este bucurie“, văzând-o pe cea care purta în ea începutul bucuriei, este cuprinsă de aceeaşi bucurie harică, însă nu-şi pierde echilibrul printr-o deviere de comportament (cum, din nefericire, grupări sectare o fac mai târziu, până în zilele noastre), ci rămâne în limitele realului, fiind perfect conştientă de minunea ce se desfăşoară în viaţa ei. Bucuria, expresia stării de har prin lucrarea Duhului Sfânt, o demonstrează şi cel ce va deveni precursor şi profet, care va pregăti calea mântuirii lumii. Atât Elisabeta, cât şi pruncul ei sunt chemaţi la o viaţă harică prin mijlocirea nevinovatei Fecioare. Acela care va pregăti calea Domnului intuieşte chiar în acest stadiu incipient al vieţii lui prezenţa Domnului, pe Care Îl va descoperi lumii întregi. Întâmpinarea pe care Elisabeta i-o face Fecioarei Preasfinte atunci când aceasta intră în casa ei demonstrează o trăire intensă duhovnicească. Sfânta Evanghelie spune că a strigat „cu glas mare“ (Luca 1, 42), indicând că astfel ea s-a exprimat sub imperiul unei puternice emoţii. Conţinutul acestei întâmpinări reprezintă structura unei cercetări cu caracter profetic, rod al împlinirii bucuriei şi al trăirii ei la maximum. Astfel, Noul Testament se deschide cu o serie de imne inspirate, care oglindesc o bucurie cerească şi reprezintă un preludiu al coborârii cerului pe pământ, al pătrunderii energiilor necreate în universul creat, aflat sub spectrul suferinţei şi al morţii. Mama Botezătorului înţelege fără explicaţii şi naraţiuni că Pruncul Mariei este trimis al Tatălui ceresc, iar mama lui primeşte apelativul de „Maica Domnului“, nume sfânt pe care-l vor invoca după ea buzele creştinilor, fii ai Bisericii, pentru a se închina aceleia care va deveni şi Maica noastră, a tuturor. Elisabeta, luminată fiind de Duhul Sfânt, a intuit în ce constă bucuria şi fericirea Fecioarei Maria, anume că aceasta „a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul“ (Luca 1, 45), că tot ceea ce trăise ea nu era rodul unei năluciri, ci după ce stătuse atâta timp în încordată aşteptare, acum a sosit clipa binecuvântatei destinderi. Cuvintele Elisabetei o umple de bucurie şi încredere pe aceea care avea să fie pricina şi izvorul bucuriei, dând glas cântării unice de laudă adusă Dumnezeirii, prin care mulţumeşte Tatălui ceresc pentru taina care descoperă sensul bucuriei şi al izbăvirii lumii. Acum se împlinesc promisiunile mesianice, în fiinţa Sfintei Fecioare contopindu-se cele două etape ale istoriei spirituale a omenirii. Prin ea se va încheia un nou legământ cu Dumnezeirea. Ea dă mărturie că plinirea vremii a sosit şi că aşteptarea triburilor lui Israel nu a fost zadarnică. Cu toată bucuria supremă, Maria fecioara rămâne fiică permanentă a poporului în mijlocul căruia s-a născut. Mântuitorul va fi şi El legat de acest popor, care, prin Sfânta Sa Maică, I-a oferit posibilitatea de a deveni Om. Acest lucru va fi vizibil în paginile Sfintelor Evanghelii şi constituie un element esenţial pentru înţelegerea personalităţii Dumnezeului întrupat. Maria Îl preamăreşte pe Dumnezeu pentru că a îngăduit ca Fiul Său să împrumute de la ea firea Sa omenească, descoperindu-se astfel că toată istoria lui Israel a fost axată pe aşteptarea acestei împliniri: „A sprijinit pe Israel, slujitorul său, ca să-şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac“. (Luca 1, 54-55). Luminată fiind de har, care sălăşluieşte în ea, Sfânta Fecioară înţelege pentru ce ea a fost aleasă a fi mamă a Celui veşnic. 

 

Dumnezeu risipeşte pe cei mândri, răstoarnă pe cei puternici, scoate afară deşerţi pe cei bogaţi, dar îi înalţă pe cei smeriţi. Aici este o anticipare a viziunii ce-şi găseşte expresia în cele nouă Fericiri, care presupun o totală răsturnare de criterii şi valori omeneşti, singulare şi egoiste.

 

Astăzi înţelegem multe din inadvertenţele pe care le trăim şi le observăm, considerându-le ca fiind nefireşti. Mare parte a omenirii a pierdut sensul bucuriei şi al propriei existenţe. Fiecare sărbătoare a Bisericii este o retrăire a faptelor ce odinioară s-au petrecut schimbând istoria şi evoluţia omenirii. Orice popas duhovnicesc are menirea de a ne scoate din rutina tehnicizată, din bulversarea mediatică, distrugătoare de pace interioară şi de echilibru sufletesc. Cum retrăim adevăratele bucurii ale mântuirii noastre, când totul se relativizează, când responsabilitatea şi neadevărul abundă în lumea aceasta, a profitului şi a consumismului exagerat? Numai recitând în rugăciune imnul acatist al Bunei Vestiri vom redescoperi bucuria, fiindcă imperativul „Bucură-te!“ nu se va lua niciodată de la noi. (*Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)