Taina omului

Anul acesta (2026), sub auspiciile Editurii TRINITAS a Patriarhiei Române, a văzut lumina tiparului cartea teologului Nicușor Deciu, Taina omului. Volumul cuprinde o serie consistentă de reflecții ale autorului asupra societății contemporane și a modului în care omul creat după chipul lui Dumnezeu trebuie să răspundă provocărilor cotidiene.

Departe de a fi o lectură ușoară, cartea provoacă cititorul să gândească, mai bine zis să se gândească mai atent la scopul propriei existențe și să-și dorească să se cunoască mai bine. Perspectiva teologică asupra sensului existenței persoanei umane este omniprezentă în text și, cu toate că unele fragmente au mai fost publicate separat în perioada 2019-2024, ele au fost revizuite, actualizate, îmbogățite și structurate în opt teme: Îngeri, oameni și demoni; Cadre ale schimbării și transformării firii umane; „Fiilor, păziți-vă de idoli!”; Darul cunoașterii celei adevărate; Paradigme ale restaurării firii; Modelul athonit al omului; Dimensiunea sărbătorească a umanității și Omul în fața sfârșitului lumii. Această construcție programatică este un adevărat ghid al con­cep­ției creștin-ortodoxe despre om.

Conștient încă de la început că „omul a fost și rămâne o taină” (p. 17), autorul își propune să sintetizeze gândirea patristică referitoare la această „făptură zidită de un Creator superior lumii care, în mod firesc, a organizat lumea și viața omului după anumite rânduieli și porunci” (p. 18). El atrage atenția asupra greșelii fundamentale perpetuate prin clișeul teologic care surprinde relația dintre om și lume, ca relația dintre microcosmos și macrocosmos. Acribiei sale teologice nu-i scapă faptul că Sfântul Grigorie Teologul susținea că Dumnezeu a așezat omul pe pământ „ca pe o altă lume, mare în cea mică” (p. 26). Așadar, omul este macrocosmosul în relație cu microcosmosul - lumea (pământul). Această destrămare a clișeului reducționist arată demnitatea reală a omului primordial, „un altfel de înger” (p. 26). Numai că omul cade din demnitatea sa în lumea simțurilor, iar autorul dedică prima parte a reflecțiilor sale teologice tâlcuirii unor texte patristice relevante pentru înțelegerea concepției despre om în teologia creștină, în paralel cu provocările filosofiei lui Platon și ale transumanismului modern. Caracterul schimbător și transformator al omului căzut este evidențiat în primul rând de libertatea acestuia de a alege (p. 58). Bun cunoscător al teologiei grecești contemporane, pe care se străduiește să o facă accesibilă cititorului, autorul meditează asupra unor teme esențiale pentru omul creștin: rolul pocăinței și al harului divin, depresia (nemulțumirea față de propria viață), crima (avortul), lupta cu patimile, terapiile alternative etc. Un loc aparte îl ocupă tema nepăsării sau akedia, cum o numesc sfinții părinți, o boală sufletească complexă (p. 92), o adevărată maladie (p. 96).

În continuare, autorul remarcă faptul că secularizarea a reprezentat excluderea lui Dumnezeu din manifestările societății umane, o absență a Duhului Sfânt chiar și din acele manifestări aparent religioase/bisericești (p. 111). Omul secularizat a opus concepției creștine despre trup ca templu al Duhului Sfânt pe cea de templu al trupului (p. 116). Neputincios în a exclude orice formă de spiritualitate, omul desacralizat și-a compus o lume sincretistă în care diverse forme de meditație (yoga, tai chi etc.) au ajuns să fie considerate căi de mântuire (p. 123). În acest context, foarte interesantă este tema importanței religiei pentru omul modern. Modul în care homo religiosus a încercat să se adapteze la lumea modernă a dat naștere unui nou ateism, mascat, și a unui nou tip de om, omul de lume (p. 131). Rolul creștinului în această societate devine unul militant, cu scopul precis al combaterii unui adevărat gol existențial cu care se confruntă generațiile tinere (p. 158). Tradiția patristică este cea care ajută la înțelegerea dimensiunii duhovnicești a vieții omului, temă căreia îi este dedicat un întreg capitol. Astfel, aflăm că sensul duhovnicesc al nevoințelor din timpul posturilor de peste an, dar mai ales din timpul Postului Mare, nu este dat nici de înfrânarea în sine (postire), nici de pocăință și nici de împlinirea poruncilor, ci de scopul acestora, anume „împărtășirea de Sfânta Înviere a lui Hristos” (p. 173). Autorul devine un critic al lumii moderne și al năravurilor ei, dar unul constructiv. El atrage atenția asupra faptului că principala țintă a creștinului este cunoașterea lui Dumnezeu (teognosia - p. 181). Creștinul este obligat la cunoaștere, este provocat să gândească, să caute sensul viețuirii sale, nu doar în textele Sfintei Scripturi, ci și în textele liturgice, care sunt trecute cu vederea, inclusiv de către teologi. Deloc de neglijat sunt și relațiile interpersonale. Între acestea, paternitatea duhovnicească este foarte importantă, căci creștinul se naște și crește în Hristos (p. 207). Pocăința este aici definitorie, căci îl face pe om să-și cunoască limitele, dar ea nu poate fi validată decât de cunoașterea lui Dumnezeu (p. 218). Autorul îl propune ca dascăl al adevăratei pocăințe pe Sfântul Simeon Noul Teolog, pentru care pocăința este „ușa prin care ieșim din întuneric și intrăm în lumină” (p. 220). Tot același sfânt ne învață și despre trăirea conștientă a harului (p. 227) și despre înnoirea minții, căci: „nu ne înnoim mintea ca să scăpăm de blocaje sau de frici, să avem succes financiar sau profesional etc. - acestea, deși sunt de dorit și benefice, sunt doar efecte ale scopului principal!” (p. 244). Sensul final al înnoirii minții este dat de cunoașterea voii lui Dumnezeu (p. 245).

Consecvent dedicației de la începutul cărții sale (Celui între sfinții aghioriți, Părintelui nostru Cuviosul Petroniu Prodromitul), Nicușor Deciu rezervă o temă din cele opt ale volumului modelului athonit al omului. În contextul multiplicării pelerinajelor cu destinația Sfântul Munte Athos și al transformării vizibile a acestuia într-un obiectiv turistic, autorul atrage atenția asupra pericolului de a pierde sensul spiritual al acestei grădini minunate, paradigmă a viețuirii dumnezeiești și a urcușului duhovnicesc în același timp. Există, de altfel, așa cum subliniază acesta, trei tipuri de urcuș: urcușul fizic, cel sufletesc și cel duhovnicesc. Doar „de noi depinde dacă ne asumăm sau nu intrarea în negrăita experiență a cunoașterii lui Dumnezeu”, prilejuită de vizita în Athos (p. 256). Evocarea Sfântului Cuvios Petroniu Prodromitul, în fapt, modelul athonit al omului îndumnezeit, „cel mai detașat om pe care l-am întâlnit vreodată” (p. 270), ne demonstrează ce ratăm ca turiști în Athos sau ce putem câștiga dacă mergem ca pelerini.

În partea finală a cărții sale, autorul meditează asupra înțelesului marilor sărbători creștine (Nașterea, Botezul, Învierea, Pogorârea Duhului Sfânt). Vorbind despre Înviere din perspectivă patristică, acesta ne atrage atenția asupra demersului Sfântului Simeon Noul Teolog, care „își propune să schimbe raportarea comună la Paște, văzut ca o sărbătoare anuală, ciclică“ (…), pentru a impune schimbarea de optică, mutarea centrului de greutate al Învierii, de la splendoarea exterioară spre lăuntrul omului, spre suflet, afirmând că „Învierea are loc zilnic și veșnic în cei ce cunosc taina ei, care a umplut de negrăită bucurie și veselie inimile noastre” (pp. 294-295). Creștinul este chemat prin aceste sărbători la experierea conținutului credinței, la o trăire conștientă și continuu prezentă (p. 316). Dar trăirea conștientă este o trăire plină de sens. Lipsa acestuia și lipsa de răspuns a omului modern în fața morții nu pot duce decât la depresie
(p. 322). Omul este chemat să-și depășească fricile prin nevoință duhovnicească. Autorul însuși concluzionează, afirmând că „conștien­ti­zarea necesității nevoinței duhov­ni­cești și promovarea acesteia ca element distinctiv al viețuirii creștine, precum și - dimpo­trivă - relativizarea ei și tratarea cu indi­fe­rență, constituie semne clare prin care ne putem cunoaște pe noi înșine, dar și vremurile în care ne aflăm” (p. 330).

Ultimele pagini prezintă câteva repere în studiul Apocalipsei (ultima carte a Noului Testament), subiect sensibil pentru teologii cărora le este teamă să nu greșească, cu toate că în această carte este prezentat adevărul revelat și ea conține învățături despre mântuirea noastră (p. 355). Autorul remarcă faptul că „strădania de a vorbi exclusiv pozitiv despre învățătura lui Hristos, eludând caracterul formator și pedagogic al perspectivei chinului veșnic, pe lângă faptul că elimină o parte importantă a Revelației, nu poate fi decât o scădere a discursului creștin contemporan”.

Taina omului rămâne așadar mult mai complexă decât ne-am putut imagina vreodată și mult mai versatilă ca temă de reflecție. Cartea omonimă a teologului Nicușor Deciu ne confirmă acest lucru cu prisosință. Fără a avea pretenția de a epuiza subiectul, lectura ei ne deschide noi perspective și ne invită la gândire, cunoaștere de sine și trăire conștientă a vieții religioase, într-o lume în care virtualul și artificialul tind să devină norme.