Taina Sfântului Botez, comuniune pentru eternitate

Prin numele primit la Botez, creștinul se leagă veșnic de Dumnezeul Treimic, pentru că „în nume e dată persoana fiecăruia, distinctă de altele și prin care se arată valoarea fiecăruia în ceea ce are deosebit de alții” atât la nivelul viețuirii interumane, cât mai ales în ochii lui Dumnezeu. Astfel, „prezența persoanei umane în memoria lui Dumnezeu este garanția, semnul și făgăduința nemuririi și bucuriei veșnice”.
În Taina Botezului omul răspunde chemării lui Hristos. Cu acest prilej noi hotărâm (prin mijlocirea naşilor) că voim să-L îmbrăţişăm pe Hristos şi să-I urmăm Lui. Această atitudine a noastră are o mare însemnătate, pentru că ceea ce primim nu este doar pentru vieţuirea pământească, ci trece în veşnicie. Hristos şi harul Său nu sunt trecători sau stricăcioşi. El nu doreşte cu noi doar o comuniune vremelnică, ci voieşte o relaţie eternă în Împărăţia Sa. Aceasta pentru că El nu S-a întrupat, nu a pătimit, nu a murit şi a înviat şi apoi S-a înălţat la ceruri doar pentru ceva pământesc şi stricăcios, ci pentru ca omul să nu mai fie înghiţit de moarte şi de iad, ci să fiinţeze veşnic în Rai în comuniune cu Sfânta Treime. De aceea, El a binevoit ca viaţa Lui dumnezeiască să intre şi în cei ce vor crede, iar începutul acesteia în om se face prin Botez. Tocmai încorporarea în Hristos prin Botez înseamnă că unirea noastră cu El se face pentru veşnicie, fiindcă El este veşnic. Astfel vorbeşte şi Sfântul Nicolae Cabasila: „Cei ce nu s-au botezat au numai primul din aceste lucruri, al doilea nu. Şi anume, au firea omenească la fel cu cei botezaţi, în schimb le lipseşte credinţa în mântuirea adusă de Mântuitorul şi părtăşia aceluiaşi gând şi aceleiaşi inimi ca şi El. Unii ca aceştia, neavând aceeaşi voinţă cu Hristos, vor fi lipsiţi de iertarea păcatelor şi de cununa dreptăţii. Altfel, nimic nu-i opreşte să ajungă şi ei slobozi, după o altă libertate, şi nici să învieze până şi cu trupul, ca unii ce au aceeaşi fire omenească cu Hristos. Căci, de fapt, Botezul se face pricină numai a vieţii celei viitoare, nu şi a celei de acum. [...] Domnul, El care nu face oamenilor daruri fără însemnătate şi nu-i face vrednici de binefaceri mărunte, pe cei care au murit şi s-au îngropat loruşi prin Botez, îi face una cu El, şi nu numai că-i face vrednici de o cunună de biruinţă sau de o parte din mărirea Sa, ci li Se dă pe Sine Însuşi încununat cu toată strălucirea biruinţei” (Sfântul Nicolae Cabasila, „Despre viaţa în Hristos”). Mântuitorul, odată unit ce cei ce cred în El şi fac voia Lui, nu îi părăseşte pe aceştia nici după moarte, căci El este nemincinos.