Taina Sfântului Botez, între simbol şi prefigurare

Componenta fundamentală întrebuinţată în actul liturgic al săvârşirii Tainei Sfântului Botez este fără îndoială apa. Prezenţa ei este indispensabilă, întrucât, fiind „elementul natural cel mai des folosit pentru curăţirea trupească”, devine, prin urmare, „simbolul cel mai potrivit al curăţirii spirituale sau sufleteşti, pe care o căpătăm prin botez; ea astâmpără setea, reînnoind deci forţele trupului nostru şi susţinând viaţa, aşa cum botezul regenerează sufletul şi aduce mântuirea” (pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială pentru facultăţile de teologie, Bucureşti, 2005, p. 300).

La începutul creaţiei, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, prefigurând astfel sălăşluirea Sa în apa Botezului. Putem vorbi astfel despre „botezul” creaţiei primordiale, întrucât „Duhul Sfânt, ca exponent al fluidităţii spirituale ce se purta peste ape, lucra asupra apei originare, ca să actualizeze, în forme definite, formele înscrise în ea virtual prin actul creator al Logosului. Duhul Sfânt cu fluiditatea puterii Lui, unită cu fluiditatea apei originare, este forţa de formare continuă şi de desăvârşire a existenţelor definite de toate gradele” (pr. prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 309). O parte din această energie proniatoare, pe care Sfântul Duh a turnat-o dintru început peste cele create, se regăseşte în apa fără de care nimic din ceea ce este viu nu ar putea vieţui. „Nimic nu se naşte şi nimic nu rămâne în viaţă, într-o mobilitate spre desăvârşire, fără apa mişcată de Duhul Sfânt.”

Potopul din timpul lui Noe este socotit a fi o prefigurare pentru botezul creştin. Aşa se face că, după ce omenirea se adâncise atât de mult în groapa păcatului, încercând chiar să zidească turn până la porţile cerului (ne amintim aici de Turnul Babel), Stăpânul apelor hotărăşte o purificare generală a pământului. Între cei aleşi să ducă mai departe sămânţa omenească este dreptul Noe. Prin urmare, atunci când distruge, Domnul „lasă totuşi o frântură din care totul poate fi refăcut. Renaşterea devine astfel un legământ”. Lui Noe şi celor care erau împreună cu dânsul Domnul le face făgăduinţa unei vieţi noi, spălată de păcat prin apa potopului: „Iată, Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri de după voi. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi toate fiarele pământului care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului care au ieşit din corabie. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul” (Fc. 9, 8-11).

Simbolismul apei în Taina Baptismală

Din punct de vedere practic, apa este cel mai potrivit mijloc al curăţirii trupeşti. Cu timpul însă, această practică a devenit ritual, iar înţelesul materiei folosite s-a încărcat de un conţinut sfinţitor. Iată de pildă cum spălarea picioarelor, ritual practicat frecvent în tradiţia iudaică şi mai cu seamă la marile sărbători, este ridicată de Mântuitorul Hristos la rangul de smerită datorie a celui mai mare către cel mai mic. Să ne amintim episodul premergător Cinei celei de Taină: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora” (In. 13, 14). Pe de altă parte, spălarea vechi-testamentară are o dimensiune taumaturgică, dar şi un înţeles profetic. Exemplul leprosului Neeman sirianul, care, la îndemnul prorocului Elisei, a venit la râul Iordanului, curăţindu-se de lepră, rămâne grăitor în acest sens (cf. IV Regi 5). Împăratul David, apăsat fiind de păcatul desfrânării, se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, cerându-i să-l curăţească de această întinăciune: „Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte... Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50, 3, 8).

Pornind de la îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care le spune efesenilor: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea de mai îna­inte, de omul cel vechi care se strică prin poftele amăgitoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre. Să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 14, 22-24). Afraate, Înţeleptul Persan, vede în Sfântul Botez o înnoire lăuntrică. Astfel, prin dezbrăcarea hainei murdărite de păcat şi înlocuirea ei cu veşmântul slavei aşezat de Hristos în apa Botezului, Afraate afirmă că „oricine se leapădă de omul cel vechi trebuie să nu se mai întoarcă niciodată la el. Oricine se îmbracă cu omul cel nou, să se ferească de întinăciune. Oricine s-a îmbrăcat cu haina (armura) botezului să nu o dea niciodată jos pentru a nu fi osândit. Oricine îşi scoate scutul care îl apără împotriva celui rău, nu se mai poate feri de săgeţile aruncate asupra sa” (Demonstraţia VI, 1).

„Prin apă şi prin foc”

Această curăţire are şi un caracter radical. Prorocul Maleahi, anunţând venirea lui Mesia, vorbeşte despre botezul prin apă şi prin foc: „Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui şi cine se va putea ţine bine când el se va arăta? Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului” (Maleahi 3, 2). Acelaşi caracter radical al curăţirii prin apă îl exprimă şi profetul Iezechil. El explică modul în care Domnul va spăla necurăţia poporului ales, pregătindu-l pentru o reînnoire eshatologică: „Şi vă voi stropi cu apă şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne” (Iezechil 36, 25-26). În acelaşi ton, prorocul descrie „Templul cel nou” şi lumea care „este stropită de un râu care izvorăşte în partea de răsărit a sanctuarului... apă care nu este hărăzită irigaţiei sau spălatului, ea este har, putere de regenerare a poporului lui Israel”.

În tradiţia Bisericii Siriene, legătura Sfântului Duh şi apa botezului îmbracă o dimensiune incandescentă. „Împăratul Constantin a văzut foc arzând peste apa baptismală, după cum a scris în poemul despre botezul său Iacob de Sarug. Adesea, apa este descrisă ca arzând în flăcări, acest simbol aparţine unei vechi tradiţii după care Iordanul a izbucnit în flăcări atunci când Mântuitorul Hristos a fost botezat într-însul. În cazul botezului lui Hristos, El Însuşi este cauza acestei incandescenţe (căci Iacob de Sarug vorbeşte despre Duhul lui Hristos care merge înainte şi încălzeşte apa), în botezul creştin Duhul Sfânt este Cel care aprinde apa”. În acest fel, pogorârea Sfântului Duh în apa baptismală, împlinită prin rugăciunea de sfinţire a acesteia citită de preotul slujitor (care rosteşte cu glas mare formula „Tu Însuţi, dar, iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum cu pogorârea Prea­sfântului Tău Duh, care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte şi apa aceasta”), această tainică „pogorâre” se aseamănă dumnezeieştii Epicleze, căci „focul Duhului Sfânt este de asemenea împărtăşit celui botezat în Taina Sfintei Împărtăşanii, împlinind un continuu proces de sfinţire în el” (Sebastian Brock, The Holy Spirit in the
Syrian Baptismal Tradition, Gorgias Liturgical Studies, pp. 28-29).

În controversa sa cu iudeii, Înţeleptul Persan subliniază valoarea credinţei creştine în Taina Sfântului Botez, comparativ cu ritualul mozaic al circumciziunii: „Tăierea împrejur fără credinţă nu are nici o utilitate şi nici un avantaj pentru că credinţa precede circumcizia şi circumcizia nu este decât semnul (marca) credinţei. Legământul i-a fost dat lui Avraam după cuvântul Domnului: «Iată legământul Meu pe care fiecare bărbat să-l păstreze prin tăiere împrejur». Astfel a fost păstrat de cei cărora le-a fost dat, însă sub porunca Legii, aducându-şi roadele sale. Atâta timp cât Legea nu a fost păstrată, tăierea împrejur nu a putut aduce nici un câştig” (Demon­straţia XI, 2). El vede astfel Botezul creştin ca „plinătate a adevăratei tăieri împrejur”, căci „numai cei tăiaţi împrejur la inimă au viaţă într-înşii fiind tăiaţi împrejur a doua oară în Iordanul adevărului, prin botezul iertării păcatelor” (Demonstraţia XI, 11).

Prin această sfântă taină, cei botezaţi ies de sub incidenţa Legii Vechi şi intră pe traiectoria vieţii duhovniceşti, în căutarea mântuirii. De aceea, putem spune că Taina Botezului este: făclie ce luminează în întuneric, poartă spre Împărăţia cea cerească, dovadă a credinţei, sprijin neclintit în lupta împotriva păcatului şi „Paşte al mântuirii noastre”.

În continuare, Afraate face diferenţa între botezul credinţei, pe care îl săvârşea Sfântul Ioan Botezătorul, şi Taina Sfântului Botez, „din apă şi din Duh”, instituită şi săvârşită de Mântuitorul Hristos. În acest context, Sfântul Botez devine calea prin care putem primi Duhul Sfânt, deschizându-ne astfel locuirii lui Hristos în noi: „Atunci noi am primit Duhul lui Hristos şi Hristos a coborât în noi, după cum este scris, căci Duhul spune prin gura profetului: «Voi locui în ei şi voi umbla în ei». Să ne pregătim, prin urmare, templul sufletului pentru primirea Duhului şi să nu-l întristăm pentru a rămâne în noi. Să urmăm îndemnul Apostolului: «Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării». Aşadar, prin botez noi am primit Duhul Domnului şi, în timp ce preoţii Îl cheamă, El deschide cerul, coboară, acoperă ochii şi cei care sunt botezaţi se trezesc la o nouă viaţă” (Demonstraţia VI, 14).

Viaţa în comuniunea Duhului Sfânt, începută la Botez, şi implicit coabitarea cu Mântuitorul Hristos sunt condiţionate de lepădarea de patimi. Pornind de la îmbrăcarea omului cu Hristos, Afraate ajunge să vorbească despre primirea Duhului Sfânt şi despre îmbrăcarea în El, prin Taina Sfântului Botez.