Taina Spovedaniei - vindecare pentru suflet şi trup

În timpul misiunii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a iertat şi a dezlegat păcatele lui Zaheu, ale femeii păcătoase, ale slăbănogului din Capernaum, ale tâlharului de pe cruce şi ale altora. Dar El a vrut ca fiecare om, din orice timp şi orice generaţie, să aibă posibilitatea de a primi iertarea păcatelor, de aceea a lăsat şi urmaşilor Lui această putere, prin cuvintele: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (Ioan 20, 22-23).

Sfinţii Apostoli au săvârşit ei înşişi această Taină şi au propovăduit pentru toţi oamenii necesitatea ei pentru mântuire. „Dumnezeu (...) vesteşte tuturor oamenilor, de pretutindeni, să se pocăiască" (Faptele Apostolilor 17, 30), fiindcă numai prin „întoarcerea la Dumnezeu" şi „prin pocăinţă" (Faptele Apostolilor 20, 21) se poate primi iertarea păcatelor.

Spovedania este una dintre Sfintele Taine ale Bisericii prin care omul, mărturisindu-şi păcatele cu părere de rău, primeşte de la Dumnezeu iertare pentru cele săvârşite. Prin Spovedanie, omul redescoperă iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, sensul vieţii sale pământeşti şi rostul său veşnic. Întrucât păcatul înseamnă separare de Dumnezeu, Care este izvorul vieţii, înţelegem că starea de păcat este o stare de despărţire, de înstrăinare de Dumnezeu, o stare de moarte.

Mărturisirea cu căinţă îl renaşte pe om spre o nouă viaţă, îi oferă omului şansa de a se reface sufleteşte şi de a redeveni fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu după har.

Cum ne spovedim?

„Dacă omul nu se căieşte sincer şi dacă nu se va întrista că L-a întristat pe Dumnezeu, va muri în patimi fără să fi cunoscut pe Dumnezeu" - spune Sfântul Siluan Athonitul. E bine să ne spovedim ca şi cum ar fi ultimul ceas din viaţa noastră când putem aduce pocăinţă pentru toată viaţa, înainte de a sta în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Să ne mărturisim cu convingerea că, dacă mai trăim, nu mai vrem să repetăm păcatele şi cu încrederea că Dumnezeu poate şi vrea să ne ierte deplin.

Spovedania - pregătirea pentru Ospăţul Stăpânului

Finalitatea firească a Spovedaniei este împărtăşirea cu Sfintele Taine. Scopul săvârşirii Sfintei Liturghii este împărtăşirea credincioşilor, dar nu ne putem împărtăşi dacă nu ne spovedim în prealabil şi nu primim de la duhovnic, în urma Spovedaniei, acordul de a ne împărtăşi.

Străduinţa noastră trebuie să se îndrepte spre o cât mai deasă împărtăşire, dar cu pregătire adecvată prin spovedanie, post şi rugăciune. Refuzul de a ne împărtăşi este, de fapt, un refuz de a-L primi pe Hristos în viaţa noastră, de a ne dărui pe noi şi viaţa noastră lui Dumnezeu.

Cine răspunde chemării la Cină - „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!" - se angajează la un sacrificiu de sine, la o asceză crescândă, postul prelungit şi rugăciunea înmulţită fiind expresii ale dorului nostru de a ne împărtăşi de Hristos şi cu Hristos.

Cine se împărtăşeşte des, fără efort duhovnicesc, se împărtăşeşte spre osândă, nesocotind Trupul Domnului, aşadar suntem chemaţi la o împărtăşire deasă, adică la un urcuş în sfintele nevoinţe. Cine se nevoieşte descoperă bucurii negrăite, care îl motivează la eforturi şi mai mari şi îl fac doritor de o deasă împărtăşire.

Să ne spovedim cât mai des!

Dacă asupra desei împărtăşiri se discută mult, în ceea ce priveşte Spovedania este de necontestat faptul că e necesar să ne spovedim cât mai des cu putinţă.

Sfântul Simeon al Tesalonicului ne îndeamnă să nu întârziem mai mult de 40 de zile pentru că nimic altceva ca lipsa de mărturisire nu dă atâta putere demonilor şi gândurilor potrivnice de a hrăni în inima noastră greşelile nemărturisite. De dorit este să ne mărturisim ori de câte ori ne mustră conştiinţa pentru păcatele săvârşite, iar prin păcate înţelegem şi gândurile rele, ca seminţe ale faptelor păcătoase.

Spovedanie sau psihologie?

Spovedania este mai presus de orice psihoterapie. Întrucât se adresează sufletului, Spovedania are şi o dimensiune psihologică, dar depăşeşte sfera psihologiei. Cu toate că psihologia indică multe cauze şi propune soluţii, omul rămâne în cercul strâmt al naturii sale. În multe situaţii autovindecarea este imposibilă. În cadrul Spovedaniei devine lucrător harul lui Dumnezeu, puterea, energia Sa, care lucreză în mod tainic vindecarea lăuntrică a omului.

De ce mulţi creştini evită Spovedania?

Cine nu crede în Dumnezeu nu ia în calcul Spovedania, dar şi între cei care cred sunt persoane care nu se raportează corect la aceasta. Concepţia, des întâlnită, că nu avem păcate mari pentru a cere iertare este foarte păguboasă. La fel de eronată este şi convingerea că păcatele noastre sunt prea mari pentru a fi iertate.

„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea." (I Ioan 1, 8-9)

Omul, prin natura sa, este supus greşelii, de aceea, pentru a-şi găsi pacea cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, este chemat la luptă. În această luptă, cu căderi şi cu urcuşuri, este nevoie de Spovedanie pentru a ne primeni sufleteşte şi a pune început bun vieţii noastre ori de câte ori este nevoie.

Rolul duhovnicului

Duhovnicul are misiunea de a-l ajuta pe cel ce se spovedeşte să-şi pună în lucrare voinţa proprie, de nu mai fi rob al păcatului şi de a deveni liber de orice patimă, pentru a se bucura deplin de Împărăţia lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta.

Îndrumări practice

Înainte de Spovedanie e bine să ne pregătim prin cercetarea cugetului şi prin rugăciune. Pentru a primi iertarea şi a începe procesul de vindecare nu trebuie ascuns nici un păcat. Mărturisirea e bine să se facă deplin, dar pe scurt, fără a intra în detalii nefolositoare. Pentru a nu uita ce vrem să mărturisim, este recomandat să scriem ce urmează să spunem. „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului". (Iacov 5, 16)

***
Despre Spovedanie ca taină a vindecării, Bătrânul Varsanufie, în Filocalie, volumul al XI-lea, spune: „Cel ce-şi descoperă păcatele capătă iertare de ele după Scriptura care zice: Spune tu întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26); şi iarăşi: Zis-am: mărturisi-voi împotriva mea fărădelegea mea Domnului şi Tu ai iertat necredinţa inimii mele (Psalmi 31, 6)".

A se elibera cineva de păcate implică nu numai iertarea lor, ci şi îndreptare, vindecare sufletească ca să poată să nu le mai săvârşească. Părintele Dumitru Stăniloae subliniază cu privire la aceasta: „Prin mărturisire inima omului se sensibilizează din învârtoşarea şi superficialitatea care o făcea să se complacă în rău. Cuvântul preotului spus credinciosului se umple de putere vindecătoare de la Dumnezeu întrucât preotul duhovnic trăieşte responsabilitatea sa pentru oameni în faţa lui Dumnezeu".

Taina Mărturisirii conturează o ambianţă plină de har vindecător în care omul se vindecă de moartea păcatului, redescoperind bucuria vieţii în Hristos.