Tâlcuri pascale româneşti

Cu siguranţă, viaţa omului stă sub semnul sărbătorilor. Al celor sfinte şi însemnate cu slovă roşie în calendare. Toate au răsunetul lor în existenţa oamenilor şi comunităţilor, dar Crăciunul şi Sfintele Paşti sunt sărbătorile sărbătorilor. Aşa cum stelele, luna şi alte corpuri cereşti se rotesc în jurul soarelui, la fel şi traiul oamenilor se rânduieşte rotitor după bătaia cosmică a marilor praznice. Sărbătoarea Crăciunului se petrece în emisfera nordică în anotimpul hibernal şi îmbracă, sub lumina văroasă a iernii, veşmântul purităţii aurorale. Aceasta dăruieşte oamenilor an de an simţământul începutului, al îmbăierii în apele izvorului pruncului sfânt. Se săvârşeşte miraculos în fiinţa pământeană o metamorfoză reîntineritoare, una ciclică aidoma mersului anotimpurilor.

Îndată ce-a ieşit din timpul mitic al sărbătorii Crăciunului şi a trecut de ghirlanda celor de după schimbarea anului, de Bobotează şi Sfântul Ion, gândul şi lucrarea omului prind a săgeta spre Lumina Învierii ce se va dezghioca sub cerul primăverii, vremea cea schimbătoare de chip al universului, dătătoare de speranţă nouă. Curge timpul aşteptărilor izbăvitoare odată cu creşterea zilei şi retragerea ostenită a noptaticului. E o sporire în lumină şi o suire către înalturi. Cele ale tăriilor.

În această albie se trece viaţa omului de la o generaţie la alta. Multe se prefac în lume. De la o zi la alta, omenirea nu mai e cum a fost. Se întâmplă şi bune, şi rele. Se progresează uimitor tehnologic, dar se regresează, din nefericire, moraliceşte. Secularizarea pare tot mai insidios intrată în sufletele oamenilor. Dar duhul pascal, ca şi cel al Crăciunului, străbate veacurile, biruie torsiuni, chiar prigoane, se iţeşte mereu cu vitejia firului de iarbă ori a florii amirosind lumina. Desfide, cu alte cuvinte, toate, multele potrivnicii. Mi-am întărit de la un an la altul această convingere cu privire la durata spiritului marilor praznice. În anii copilăriei mele, ani de teroare, de pătimire, acest duh îşi păstra neatinsă intensitatea lui adamică şi devenea un fel de balsam lecuitor al durerilor de tot felul şi izvor de putere în lupta cu întunericul şi în strădania îndârjită de a duce mai departe moştenirea şi ocina strămoşească.

Ţin minte şi mă tulbură şi azi felul în care aceşti oameni ai ruralităţii noastre, pe care i-am cunoscut în peregrinările parohiale ale părintelui meu, preotul Ilie, prin mai multe sate din ţinutul Fălticenilor, se cuminecau din merindele marelui praznic al Sfintelor Paşti. Îl aşteptau ca pe o binecuvântare şi parcă erau în faţa unui prag ce trebuia trecut. De se păşea peste acesta, se intra într-o lume nu neapărat fermecată, în care curge miere şi lapte, dar toate se înlănţuiau mai uşurel şi lesne de făptuit, iar povara hărăzită omului se arăta mai pe măsura puterilor lui. Sigur, aceşti semeni ai noştri ştiau că nimic nu cade din cer şi ca să izbuteşti, e nevoie să îmbraci cămaşa cea curată, să te smereşti şi să întâmpini cum se cuvine ceasul astral. Suflarea acelor sate, Lămăşeni, Mănăstioara, Jacota, Pâraie, Poiana Mărului, Văleni, Mălini, sau chiar cea a târgului Fălticenii Vechi, un fel de sat în oraş, îşi asuma total şi ca într-o iluminare canonul. Clipa Spovedaniei şi Împărtăşaniei se ivea la capătul unui urcuş, nu al Golgotei, dar unul al prefacerii interioare. Era grija nepăcătuirii şi vieţuirii în curăţie trupească şi sufletească. Până şi omul cel mai aprig îşi înfrâna pornirile, nu suduia, nu drăcuia. Era un răstimp parcă olimpic. În asemenea zile nu se cuvenea să mânii pe cel de aproape, iar dacă, Doamne fereşte!, se întâmpla, păcatul era infinit mai mare şi mai greu. Aşa vedeau acei pământeni rosturile lor. Postirea nu era considerată o privaţiune şi nici o jertfă, ci un lucru în firea firilor.

Omul acelui timp pascal se primenea pe sine, dar, totodată, nu uita să se grijească de toate cele din juru-i, de casă, curte, grădină, dobitoace, câmp şi chiar de uliţa ce trecea prin faţa gospodăriei lui. Le înveşmânta în haină nouă, poate nu de preţ, că nu-i dădea mâna, dar să sclipească precum lumina răsăritului de ziuă. Înaintea duhovnicului, creştinul se înfăţişa cu inima uşoară şi astfel se crea mediul prielnic mărturisirii fără de oprelişti. La spovadă, aceşti semeni veneau cu sufletul în palmă, aşternut pe un ştergar alb, de a cărui albeaţă avuseseră grijă un post întreg. Credincioşii se încredinţau duhovnicului ca să-i călăuzească cu toate ale lor spre Împărăţia Domnului, să fie iertaţi de lucrul rău şi să dobândească şi mai vârtos puterea binelui.

Pogora apoi noaptea Învierii. Cuviincioşi şi rugători în biserică, fiecare la locul lui, oamenii acelei lumi se rugau laolaltă, în comuniune, cu parohul lor, iar dimineaţa luau parte la procesiunea sfinţirii bucatelor. Mulţumiţi şi împliniţi se opreau puţin în ţintirim, îşi plecau fruntea, îngenuncheau, aprindeau o lumânare la locul de veci al înaintaşilor. Apoi se întorceau acasă şi se înfruptau cumpătat din bunătăţile pascale. Starea pascală nu se risipea ca fumul. Dăinuia până ce se înfiripa şi lua trup cea a Crăciunului, adică a unui nou început. Multe dintre acestea s-au schimbat, dar destule s-au şi perpetuat, luând poate chip nou, dar păstrând esenţa. Secularizarea a pervertit unele din bunele obiceiuri, însă nu s-a putut atinge de duhul sărbătorii. Acesta rămâne viu, învingător, în pofida tuturor grelelor încercări prin care trece lumea românească şi nu numai ea.

M-am gândit mereu cum de se întâmplă aşa. Răspunsul n-a fost greu de găsit. Vrerea lui Dumnezeu. Îmi pare tâlcuitoare în această privinţă o istorie pe care mi-a spus-o un distins intelectual ieşean, profesorul universitar doctor Constantin Romanescu, ilustru psihiatru. Mi-a destăinuit într-un interviu „La oleacă de taifas“, emisiunea mea de televiziune de la TVR Iaşi şi TVR 2 din anii 1993-1997, o grăitoare întâmplare din copilăria sa de la Soroca, pe malul Nistrului, la marginea de atunci a imperiului roşu, cel al necredinţei. O istorisea cu emoţia ce-l stăpânise de bună seamă atunci, în acele timpuri maştere şi de neuitat. „Era, povestea interlocutorul meu în acest interviu de televiziune, inserat apoi în cartea mea «Divanuri duminicale», publicată la Editura Polirom în 2001, o casă care se prăvălea peste Nistru. În spate erau vii. Aparţineau familiei mele, în care erau atâţia preoţi care începuseră prin a fi abia alfabetizaţi. După aceea deveniseră preoţi cu multă carte. Dar asta nu e important. De la vârsta când îmi amintesc priveam Nistrul. Şi s-a prăvălit în mine mult din acest peisaj, s-a transformat. Noaptea mă culcam mai devreme decât ceilalţi. Eram un copil ascultător şi cu un conţinut sufletesc ciudat, bogat în orice caz. Noaptea plângeam pentru că dincolo, într-un sat care se numea Ţichinauca, peste Nistru, se adunau ţăranii, copii, tineri, fete şi băieţi, spălau caii şi cântau. Cântecele acestea sfâşietoare, extraordinare, pe care mi le amintesc ca pe nişte evenimente sufleteşti. Iar eu aici plângeam, deoarece ştiam că dincolo ei sunt după Revoluţie şi îi omoară. După aceea, gândiţi-vă că un băieţel de cinci ani vede la catedrala oraşului, fiind dus şi scos pe malul Nistrului, unde se sfinţea şi se împărţea pasca, că dincolo lumea este agitată. Ni se spuse, dar se vedeau nişte scântei în faţa bisericii de peste Nistru, biserica transformată în moară. Sunt executaţi ca să vadă toţi proştii din lumea noastră burgheză cum sunt omorâţi trădătorii“.

Istoria aceasta e adânc desluşitoare de sensuri, de învăţăminte. Oamenii aceia, creştini, asupriţi de un regim ateu, supuşi exterminării, ştiau că-i aşteaptă moartea, dar nu se lepădau de credinţa străbună. Mureau închinându-se. Se stingeau, dar duhul pascal supravieţuia şi astfel a ajuns întreg în toate până la noi şi aşa se va toarce mai departe în vecii veacurilor. Brâncoveanu, a cărui pildă de statornicie în credinţă o celebrăm în acest an, a pus deasupra vieţii lui şi a celei a fiilor lui salvarea îndumnezeirii în care venise pe lume. Acel martiraj unic poate pe faţa pământului n-a rămas, cum tălmăceşte şi mărturisirea profesorului Romanescu, fără de pereche. Este de fapt expresia acestui duh ce însoţeşte prin secoli vieţuirea creştinească a românilor.