Talpalarii

O discuţie recentă, cu câţiva dintre colaboratorii „Luminii“, privind explicaţia numelui Talpalari, al bisericii şi al străzii pe care se află aceasta (dar şi redacţia ziarului), ne trimite spre o etapă interesantă din istoria Iaşilor şi a cartierului unde se află acest lăcaş de cult.

Termenul talpalar, frecvent atestat în documente moldoveneşti din secolul al XVIII-lea, numea persoana care făcea sau vindea tălpi pentru încălţăminte; a existat şi substantivul tălpălărie, cu referire la ocupaţiile respective, confecţionarea tălpilor fiind deosebită de ocupaţia ciubotarilor (care numai uneori aveau permisiunea de a face şi tălpi; este vorba de o adevărată diviziune a muncii, ţinând de rânduielile breslelor). Pe la 1845, zona din Iaşi în discuţie se numea Mahalaua Tălpălari sau Mahalaua Bisericii Tălpălari, după ce mai înainte fusese indicată prin numele Calicimea sau Locul Mişeilor (1800), iar alte denumiri îi precizau poziţia: Mahalaua de lângă Râpa Peveţoaii (am citat date din Tezaurul toponimic al Moldovei, publicat de cercetătorii de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Academiei Române). Nimic infamant la modul brutal, pe vremuri, în numele de Calicime: denumirea veche a Căii Rahovei din Bucureşti a fost Podul Calicilor, iar în Moldova o Mahala a Calicimii a existat şi în Târgu-Neamţ. Căci substantivul calic a însemnat, iniţial, „infirm“ (un olog, un ciung sau un paralitic), dar, dat fiind faptul că infirmii îşi asigurau traiul şi din cerşit, termenul a evoluat spre sensurile „cerşetor“ şi „sărac“ (nici mişel nu era o insultă, ci, în primele texte româneşti, avea sensul de „sărac“, iar, apoi, „bolnav“ şi „infirm“). Oricum, talpalarii din Iaşi, stabiliţi în Calicime, îşi câştigau traiul dintr-o meserie (chiar dacă nu de prim rang!) şi constituiau o breaslă, ajunsă la un statut onorabil, de vreme ce şi-au ridicat chiar o biserică, ce a purtat şi poartă numele breslei lor (tot aşa cum, în Iaşi, numele unei alte bresle îl poartă Biserica Curelari, de pe Sărărie). Valoroasa monografie Iaşii vechilor zidiri (reeditată în 2007), ai cărei autori sunt istoricii Dan Bădărău şi Ioan Caproşu, marchează acest element important: biserica Talpalari nu are pisanie de ctitor (ca şi Curelarii), aşadar a fost clădită pe bază de contribuţie colectivă. Faptul că în diferite descrieri ale lăcaşului se menţionează, cu statutul de ctitori, numele boierilor Cantacuzini (care aveau case în vecinătate, pe Uliţa Strâmbă) se explică prin aceea că această familie s-a ocupat de la început foarte îndeaproape de biserică, mai ales cu prilejul unor reconstruiri a acesteia (de exemplu şi după ce arsese, în 1827). Ce ar mai fi de reţinut, cu privire la istoria şi prestigiul Talpalarilor? Cu timpul, profilul zonei s-a schimbat: lăcaşul de cult a servit ca biserică şi Academiei Mihăilene, de care era despărţită doar printr-un zid de piatră, în care exista o poartă permiţând trecerea şi nu este exclus ca, în 1835, la inaugurarea festivă a instituţiei, la slujba religioasă din această biserică să fi fost de faţă domnitorul Moldovei, Mihail Sturza, Mi-tropolitul Veniamin Costachi şi Gheorghe Asaki, ce este socotit, pe drept cuvânt, şi datorită Academiei, întemeietorul învăţământului superior la Iaşi. Iată, aşadar, că numele unei ocupaţii reflectând posibilităţile, modeste, ale mediului descris prin termeni astăzi căzuţi în desuetudine poate fi raportat, nu numai cu binevoitoare înţelegere, ci cu justificată mândrie locală, la o pagină semnificativă a culturii naţionale.