Tehnici de „distragere“ a durerii

Acceptarea în ultimele decenii a faptului că percepţia durerii poate fi modificată prin metode psihologice a condus la imaginarea a variate tehnici utilizate pentru managementul durerii acute, dar, mai ales, cronice.

S-a început cu tehnici de distragere a atenţiei în care pacienţii erau îndemnaţi să rezolve sarcini mentale dificile, care aveau rolul de a le atenua percepţia dureroasă. Astfel, unor persoane li s-a cerut să efectueze calcule aritmetice în timp ce erau supuşi la stimuli dureroşi de presiune. Rezultatele au arătat că metoda este funcţională numai dacă exerciţiile aritmetice nu erau prea dificile, în caz contrar subiecţiii renunţând la ele. Un studiu ulterior a arătat că ambele tipuri de exerciţii ar avea efect, dar numai pe termen scurt. O altă tehnică a recurs la stimuli umoristici despre care se postulează că ar avea efect nu numai senzorial, ci şi afectiv. O serie de autori au demonstrat că stimularea prin umor ar produce eliberarea în organism a unor substanţe generatoare de bună dispoziţie (endorfine), o reducere a tensiunii musculare şi o creştere a numărului de respiraţii. Cercetări efectuate pe voluntari au arătat o creştere a pragului dureros la cei care ascultau texte umoristice înregistrate pe bandă, faţă de cei care ascultau texte monotone. În urmă cu un deceniu, doi autori americani au urmărit reacţiile a 78 bolnavi aflaţi în perioada postoperatorie care au fost puşi să urmărească filme. O jumătate dintre aceştia au vizionat comedii, iar cealaltă jumătate filme „serioase“. La cei care au urmărit comediile nevoia de analgezice minore a scăzut semnificativ, iar dacă au avut şi dreptul de a-şi alege filmele preferate, atunci s-a constatat şi reducerea intensităţii durerii. Studii relativ recente au inclus şi muzica printre factorii care ar putea influenţa durerea. Alegerea genului de muzică este însă un element cheie, deoarece fiecare persoană reacţionează în mod particular la o anumită muzică. Se apreciază, în general, că muzica „tare“, cu ritmuri rapide, e asociată cu descărcări de energie, care determină „excitarea“ subiecţilor, în timp ce muzica liniştită, în chei minore, poate fi asociată cu evenimente triste. În interpretarea reacţiei la muzică un rol important îl au amintirile legate de o anume melodie şi de reacţia emoţională trăită în împrejurările date. De aceea, o echipă de cercetători englezi a avut ideea de a testa efectele „analgezice“ ale muzicii, solicitând pacienţilor să-şi aducă muzica lor preferată. Studiul a arătat că, în aceste condiţii, ascultarea muzicii preferate a determinat o analgezie egală celei date de către ascultarea unui text umoristic şi superioară rezolvării unor calcule aritmetice. „Cum adică, n-am nimic grav?“ Am dat întâmplător peste acest titlul răsfoind un mic volum intitulat „Ghidul ipohondrului“, volum în care autorul, John Naish, a adunat o colecţie de informaţii medicale stranii sau umoristice, care arăta cât de suprarealiste pot fi uneori statisticile. Astfel, o durere, o iritaţie sau un alt simptom întâmplător poate face o persoană să ajungă la spital, unde lucrurile pot evolua imprevizibil. Se apreciază (de statistică!) la 13% numărul pacienţilor din spitale sau cabinete medicale care ar putea suferi în realitatea doar de simplă ipohondrie. Din păcate, unii doctori suprasolicitaţi pot uneori să le spună acestor pacienţi că suferă de boli serioase, ceea ce îi face pe ipohondri să se îmbolnăvească cu adevărat, deoarece îi supun la investigaţii şi operaţii inutile sau le administrează medicamente cu efecte secundare, care le provoacă suferinţe adevărate. Există persoane pe care o durere de cap le face să se gândească imediat şi insistent că suferă de o tumoră cerebrală. Este bine de ştiut că mai puţin de 1% dintre persoanele care au dureri de cap fac tumori cerebrale şi că, de regulă, durerile persistente de cap apar ca urmare a unor sinusuri inflamate, a unor afecţiuni mandibulare, migrene, stări de încordare, exces de cofeină sau din cauza…mahmurelii! Tot aşa, o senzaţie de arsură în piept poate determina unele persoane să creadă că au făcut infarct. De cele mai multe ori (95%) este vorba doar de „arsuri la stomac“, determinate de acidul clorhidric din sucul gastric, care, în exces, urcă spre esofag, provocând şi un gust acid în gât. Sigur, o electrocardiogramă va risipi temerea de infarct. Dar să nu uităm, la 5% dintre persoane există şi această posibilitate, mai ales dacă simptomele apar la fumători şi supraponderali. Ipohondrii mai sunt renumiţi şi pentru faptul că îşi fac griji în legătură cu ritmul lor cardiac. Majoritatea oamenilor simt că uneori ritmul cardiac este neregulat, dar nu se grăbesc să consulte imediat un doctor. Persoanele care fac o fixaţie pentru ritmul lor cardiac se sperie de aceste palpitaţii, ignorând că pulsul normal poate fi între 60-80 de bătăi pe minut şi că abateri de la acest ritm pot fi declanşate de către consumul de cafea şi alcool sau, mai poetic, de stresul emoţional (numai gândul la persoana iubită poate provoca palpitaţii!). Dacă însă palpitaţiile sunt frecvente, însoţite de dureri în piept, leşinuri, transpiraţii abundente, pierderea suflului, ameţeli, stări de confuzie, atunci nu mai e vorba de ipohondrie şi medicul trebuie să instituie un tratament adecvat.