Temeiuri pentru reprezentările Tatălui
Atunci când pictorii din primele secole creștine zugrăveau Botezul Domnului, imaginea era a mâinii Părintelui Ceresc ieșind din nori. Adesea, Mâna Divină ține deasupra capetelor martirilor cununa vredniciei lor. Pe unele monede ale lui Constantin cel Mare se vede o mână cerească dându-i ajutor.
Mâna astfel închipuită, sau „degetul lui Dumnezeu”, a reprezentat în creştinism puterea divină. Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte iconografia generală a Bisericii şi se închină ei cu cel mai adânc respect. Sfântul Chiril al Ierusalimului, viețuitor în secolul al IV-lea, ne spune lămurit, în cateheza a VI-a, cum se zugrăvea Dumnezeu Tatăl în timpurile cele vechi ale creştinătăţii: „Mulți și-au închipuit multe (despre Dumnezeu) și toți au greșit. Şi mulţi au crezut că Dumnezeu este foc mistuitor (potrivit cuvintelor din Exod 13, 21 şi Deuteronom 4, 24); unii au crezut că e în chip de om cu aripi după cum prea bine zice Scriptura, dar rău înţeleasă de ei: «sub acoperământul aripelor tale aflu scăparea mea» (Psalmul 17, 8). Dar puterea Lui care acoperă totul se însemnează oare cu numele aripelor? Alţii-l cred a avea şapte ochi după cum scrie: «şapte ochi ai Domnului privesc pe tot pământul» (Zaharia 4, 10). Iar dacă numai cu şapte ochi privește El toate cele ce sunt şi vede aşadar în parte, iar nu totul, aceasta a se zice cu privire la Dumnezeu ar fi o blasfemie; căci pe Dumnezeu trebuie a-l crede întru totul desăvârșit, după cum zice Mântuitorul: «Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este» (Matei 5, 48)”.
„Cel Vechi de zile”
Un text și mai limpede îl găsim la Paulin de Nola (431), în epistola a XII-a către Sever cu privire la iconografia Persoanelor Sfintei Treimi: „Trinitatea străluceşte într-un mister deplin. Hristos stă în chip de miel; vocea Tatălui răsună din cer, iar Sfântul Duh se pogoară în chip de porumb”.
Numeroși teologi și specialiști în iconografie de la sfârșitul secolului al XIX-lea au afirmat, și se pare că pe drept cuvânt, că abia în secolul al IX-lea, pictorii au ieşit din simbolismul de până atunci, cu privire la persoana Creatorului, şi au început a înfăţişa pe Părintele Ceresc, sub forma omenească a unui bătrân încărcat cu veşnicia, potrivit cuvintelor profetului Daniel: „Şi a şezut Cel vechi de zile, al cărui veşmânt era alb ca zăpada şi perii capului său ca lâna cea curată” (Daniel 7, 9). Pe temeiul acestor cuvinte, Creatorul a toate se zugrăveşte în chipul unui bătrân, îmbrăcat în veşminte scumpe și clasice, cu capul gol, şezând pe scaun şi ţinând în mâna dreaptă sceptrul puterei veșnice, după cum zice prorocul Daniel: „Tronul său era ca para focului şi roatele sale ca focul cel arzător… mii de mii (de îngeri) îl serveau şi miriade de miriade şedeau cu frică înaintea Lui” (Daniel 7, 9-10). Dumnezeu Tatăl se mai înfăţişează stând pe globul pământesc (pentru că al Lui este pământul şi plinirea Lui (Psalmul 24, 1), având pe cap un triunghi cu părți egale care înseamnă „Dumnezeu în Treime“. În acest triunghi se scrie „Cel ce este”. La forma omenească a Tatălui s-a ajuns pe baza textului următor din Cartea Facerii, capitolul IV, versetul 1 și capitolul V, versetele 26-27: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră… şi Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său”. Pronia divină se zugrăvește sub forma unui ochi într-un triunghi înconjurat de raze [pe temeiul unor texte din Sfânta Scriptură: Cronici cartea II (16, 9) şi Proverbe (15, 33)].
„Eu sunt cel ce sunt”
Vedem dar că Dumnezeu Tatăl a fost zugrăvit încă din vechime sub diferite forme, din care unele au rămas până azi în practica Bisericii (de exemplu, mâna dreaptă ieşită din nori, chipul unui bătrân şezând pe scaun, plutind asupra norilor, binecuvântând lumea etc.). De altfel, nici nu s-ar putea admite că Creatorul nu ar fi fost zugrăvit încă din timpurile creştinismului primar (cel puţin simbolic), dat fiind faptul că se ştie cu câtă caldură s-a discutat şi formulat dogma aceasta la primele două sinoade ecumenice.
Pentru motivul că Dumnezeu Tatăl, după cuvintele Sfintei Scripturi, a apărut adesea înconjurat de nori, s-a făcut obiceiul încă din vremea creștinismului primar ca El să fie înconjurat de un nor ce poartă în latineşte numirea de «nimbus» (nimb, ceaţă, nor), iar în greceşte „coroană de aur făcută ca un disc, sau ca un cerc luminos, simbolul puterii şi al sfinţeniei”. Adeseori se scriu împrejurul nimbului cuvintele din Exod 3, 14: „Eu sunt cel ce sunt“, adică Atotputernicia şi Eternitatea. Nimbul împodobește şi capetele sfinţilor, martirilor etc. Din secolul al X-lea a devenit obligatoriu în iconografie, atât pentru primele două persoane ale Sfintei Treimi, cât și pentru sfinţi.
Se pare că acest nimb își are originile în religiile păgâne, fiind pus pe capetele zeilor. S-a presupus că originea sa ar fi egipteană, fiind ulterior împrumutat de greci și apoi de romani. Mai târziu, și capetele împăraţilor romani erau înconjurate cu nimb. Pe arcul lui Constantin cel Mare din Roma, Traian poartă un nimb pe capul său; același lucru se observă și pe monedele lui Antonin Piul.
Nimbul de lumină
Cunoscutul învățat Servius Maurus Honoratus, vieţuitor în secolul al V-lea, spunea că „nimbul se cuvine să fie pe capetele zeilor şi ale împăraţilor, întocmai aşa ca şi o ceaţă luminoasă care i-ar împodobi şi ar umbla împrejurul lor”. Dar pictorii vechi creştini nu au considerat nimbul ca un atribut al zeilor păgâni, ci ca un ornament al lor, şi l-au dat prin urmare împăraţilor creştini, principilor şi căpeteniilor oraşelor. În mozaicurile vechi creştine s-a găsit nimbul şi asupra lui Irod ca şi asupra Mântuitorului. Tot aşa vedem această podoabă nu numai la împăratul Constantin, dar şi la a doua sa soție, Fausta. În mozaicurile vechi din Ravena, nimbul împodobește capul lui Iustinian şi al soţiei sale, Teodora, ca şi capetele sfinţilor şi ale martirilor. Împăraţii bizantini care luaseră cu ei însemnele împăraților Romei au adus nimbul și pentru persoana lor. Pentru că nimbul mai e şi simbolul luminii, pictorii creştini l-au făcut în culoarea aurului sau alb. După ce a dobândit semnificația sfințeniei, a rămas să fie folosit doar pentru persoanele sfinte. În Apus, nimburile nu au avut totdeauna formă rotundă, împărații carolingieni preferându-l în forma pătrată; adeseori, sfinții au nimbul în chipul unei elipse pe vârful capului. În Răsărit, s-a păstrat însă întotdeauna forma rotundă care acoperă capul până la grumaz.
Așadar, deși cu origini păgâne (unde era numai un ornament fără nici o valoare), nimbul are în creştinism o semnificație înaltă și adâncă, semn al puterii, luminii şi sfințeniei.