Tentaţia excesului
Citim în Pateric: Un părinte povestea că la Sketis trăia un bătrân truditor, îmbrăcat cu o mică rogojină. Odată a venit la avva Ammonas şi bătrânul, văzându-l îmbrăcat astfel, îi zice: „Asta nu îţi foloseşte la nimic.“ El zice: „Mă frământă trei gânduri: să hălăduiesc prin pustiuri; să merg într-un loc străin unde nu mă ştie nimeni; să mă închid în chilie, să nu întâlnesc pe nimeni şi să mănânc o dată la două zile“. Avva Ammonas îi zice: „Nici unul din cele trei lucruri nu îţi este de folos; mai degrabă stai în chilia ta, mănâncă puţin în fiecare zi şi ţine mereu cuvântul vameşului în inima ta. Aşa te poţi mântui“ (Ammonas 4).
Patericul este cartea ascezei şi a asprei nevoinţe. În acelaşi timp este şi cartea echilibrului, discreţiei şi discernământului. Apoftegma de mai sus este un bun exemplu în acest sens.
În linii mari, structura este cea cu care ne-am obişnuit deja. Un dialog, mai mult sau mai puţin dezvoltat, între un ascet cu renume şi unul mai puţin experimentat. Cel din urmă este, în cazul nostru, el însuşi bătrân, dar vârsta nu a adus cu sine şi moderaţia. Înclinaţia spre exces nu a fost dezrădăcinată. Se nevoieşte fără duh şi fără măsură, asemenea acelui Ferapont, aşezat de Dostoievski în antiteză cu stareţul Zosima, în romanul „Fraţii Karamazov“.
Când bătrânul vine la avva Ammonas, asceza pe care o practica deja era una dură, iar gândurile care îl frământau priveau tocmai înăsprirea eforturilor sale. Voia să fie singur, absolut singur, fie în pustie, fie printre oameni străini, şi să nu mănânce decât o dată la două zile. Bătrânul Ammonas înţelege că lipsea ceva esenţial. În viaţa duhovnicească nu se rezumă totul la un set de privaţiuni pe care ţi le impui. Niciodată componenta fizică, exterioară nu îşi este suficientă sieşi. Aşadar, prin tot ceea ce făcea, bătrânul acela trăia oarecum în afara lui. Ca să se poată mântui avea nevoie de ceva în plus. De aici se naşte îndemnul avvei Ammonas, care merge în principal în direcţia moderaţiei.
Chiar dacă în apoftegmă îndemnul la echilibru este dublu (de două ori Ammonas îi spune celuilalt că ceea ce face nu-i este de folos), totuşi nu aici se găseşte centrul de greutate al istorisirii. Acesta este concentrat la final, în faptul că livrează un element cu totul nou nevoinţei până atunci prea exterioare a pustnicului. Avva îi spune „ţine mereu cuvântul vameşului în inima ta“. Prin acest scurt îndemn suntem aşezaţi pe înseşi liniile de forţă ale spiritualităţii creştine: pocăinţa şi smerenia, care se regăsesc în cuvintele vameşului, „Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului“ (Lc. 18, 13). Strigătul vameşului nu este altceva decât ceea ce, într-o formă puţin dezvoltată, se va numi în tradiţia isihastă rugăciunea lui Iisus. O rugăciune care unită cu respiraţia a ritmat viaţa a milioane de asceţi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. Acest gând de rugăciune, născut din pocăinţă şi smerenie, îi lipsea bătrânului venit să îl cerceteze pe Ammonas. Avva propune o schimbare de accent fundamentală, care nu aduce cu sine garanţia mântuirii. Echilibrul, practicarea rugăciunii, a pocăinţei, căutarea smereniei, toate acestea alcătuiesc doar cadrul în care se trăieşte viaţa duhovnicească, fără să se transforme într-o reţetă funcţională universal, care se poate dispensa până şi de Dumnezeu. Cuvântul avvei se încheie cu o remarcă scurtă: „Aşa te poţi mântui“. Mântuirea nu este niciodată meritul nostru, nu o putem pretinde ca răsplată pentru meritele noastre, ci putem doar să nădăjduim. În felul acesta începe efectiv mântuirea noastră.