Tertulian, cel mai mare apologet al teologiei latine

Quintus Septimius Florens Tertullianus (c. 160-c. 225) este „una dintre cele mai frământate și originale personalități ale literaturii latine”. Originar dintr-o familie păgână din Cartagina, s-a convertit la creștinism în anul 193, fiind impresionat de sacrificiul martirilor. Tradiția ne spune că a fost căsătorit, neavând însă copii. Fericitul Ieronim vorbește despre reputația sa teologică, amintind și faptul că a fost hirotonit preot, slujind în orașul natal. În ultima parte a vieții a devenit adeptul ereziei montaniste. Era în special atras „de rigoarea și asteritatea doctrineor propovăduite de Montanus, împotriva laxității preoților romani din timpul său. Alături de montaniști, el vedea în Montanus pe Sfântul Duh, Mângâietorul și Mijlocitorul, Paracletul de care vorbește Mântuitorul în Evanghelia de la Ioan. Proorociile lui Montanus treceau drept un nou testament, menit să completeze și să nu anuleze Evanghelia” (Remus Rus, „Dicționar enciclopedic“, București, 2003, p. 834). Data morții sale nu se cunoaște cu precizie, însă tot Ieronim ne spune că „a trăit până la o vârstă înaintată” (Ieronim, „Despre bărbații iluștri“, p. 49).
Patrologul grec Stylianos Papadopoulos detaliază mai multe aspecte legate de specificitatea operei sale. Astfel, ca reprezentant de seamă al filonului de limbă latină, Tertulian a oferit Apusului „instrumentul lingvistic, limba latină creștină, terminologia teologică latină, care nu a lpsit cu totul, cum se credea mai înainte, ci nu a fost suficientă nevoilor Bisericii”. El subliniază în mod deosebit caracterul polemic al operei sale, intens susținut de abilitățile sale practice. „Gândirea juridică și arta retorică, împreună cu sofismul, spune Papadopoulos, constituie principalele arme ale lui Tertulian. Toată argumentarea sa are un caracter juridic-sofistic, pentru că Dumnezeu trebuie gândit mai mult ca dătător de lege, iar mântuirea, ca supunere (salutaris disciplina) față de Dumnezeu. Păgânilor le subliniază situația legală a creștinilor și desăvârșita legalitate a acestora în societate. Tertulian introduce în linii mari spiritul judiciar și gândirea juridică în teologia latină”. Față de filosofie are un ton disprețuitor, însă nu o înlătură cu totul din argu­men­tațiile sale. Se folosește adesea de idei sau concepte, preluate din folosofia stoică și din platonismul mediu (Stylianos Papadopoulos, „Patrologie“, vol. I, p. 340-342). Teologia generată de Tertulian vizează mai multe capitole importante de doctrină, încadrate implicit apologetic. Este foarte important de amintit aici învățătura sa despre dogma Preasfintei Treimi, reușind să identifice în unitatea ființială cele Trei Ipostasuri: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Urmând exemplul Sfântului Iustin Martirul, Tertulian se folosește adesea în demersul său teologic de profețiile Vechiului Testament. În felul acesta se referă la unicitatea lui Dumnezeu, combătând astfel erezia marcionită.