Tezaur patristic

„Rugăciunea este mulţumirea pentru bunurile primite şi cererea iertării greşelilor şi a puterii care împuterniceşte pentru viitor, întrucât fără ajutorul dumnezeiesc, …n-ar putea face sufletul nimic. Ea mai este unirea cu Cel dorit şi împărtăşirea de El, şi învoirea deplină a întregii puteri a voinţei cu El. Iar partea cea mai însemnată a ţintei urmărite era să înduplece voinţa, să vrea acestea cât se poate de mult.“ (Teodor al Edessei, Cuv. cont., în Fil. rom., vol. IV, p. 237)

„…Dacă de omul împărat te apropii cu frică şi cu cutremur, şi-ţi faci rugăciunea cu luare-aminte, cu cât mai vârtos trebuie să te înfăţişezi la fel înaintea lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, şi a lui Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor, făcându-I în acelaşi fel rugăciunea ta? Căci Lui îi slujeşte cu frică şi cu cutremur toată mulţimea şi ceata duhovnicească a îngerilor şi pe El Îl laudă cu cutremur, prin cântare necontenită…“ (Evagrie Ponticul, Sch. mon., cap. 11, în Fil. rom., vol. I, p. 61) „Stăruie, plin de cutremur, în cererea rugăciunii, stând în faţa Judecătorului ca un vinovat, ca să stingi cu înfăţişarea din afară şi cu starea dinlăuntru mânia Dreptului Judecător. Căci nu poate să treacă cu vederea sufletul văduvit, care stă plin de durere în faţa Lui şi dăruieşte osteneli Celui neostenit. Celui ce a câştigat lacrima sufletului, tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.“ (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.7, cap. 13, în Fil. rom., vol. IX, p. 168)