Timp şi temporalitate - perspective ale teologiei ortodoxe şi ale cosmologiei contemporane

Rezultatele teoriei relativităţii generalizate, asociate cu cercetările specifice fizicii cuantice din secolul XX, au permis conturarea unor modele cosmologice care evidenţiază, pe de o parte, istoria universului, iar pe de altă parte, reciprocitatea dintre această istorie cosmică şi viaţă, în general, iar în particular, reciprocitatea dintre cosmos şi om. Principiul antropic explicitează şi nuanţează această legătură. Astfel, cosmologia ştiinţifică actuală poate constitui o interfaţă în relaţia dintre teologie şi ştiinţă.

Esenţa concepţiei despre timp constă în ireversibilitatea timpului (săgeata timpului) şi în faptul că fiecare eveniment este unic, irepetabil în succesiunea de secvenţe temporale. Există mai mulţi autori, inclusiv în ştiinţă, care arată că săgeata timpului şi timpul ciclic nu trebuie gândite antagonic. Aspecte ale ambelor concepţii pot fi valorificate unitar. Astfel, "săgeata timpului înţeleasă doar ca istorie marchează fiecare moment al istoriei cu o amprentă distinctivă. Unicitatea este esenţa istoriei, însă sunt şi alte principii care transcend distincţia între momentele temporale. Astfel, este nevoie şi de imanenţa timpului ciclic".1 Unul dintre oamenii de ştiinţă care au cercetat cu acuitate implicaţiile referitoare la concepţia despre săgeata timpului este Ilya Prigogine. El relaţionează ireversibilitatea timpului şi condiţiile-limită ale universului. Ireversibilitatea timpului nu poate fi explicitată şi epuizată strict în istoria universului dată de coordonatele ştiinţifice. Sursa ireversibilităţii timpului este dincolo de istorie şi astfel ea poate fi relaţionată cu teologia creaţiei. Prigogine arată că ireversibilitatea timpului conduce la faptul că nu poate fi cunoscută niciodată originea absolută a universului, că există o limită structurală în acest sens. Se poate ajunge cel mult în vecinătatea singularităţii iniţiale, dar niciodată ştiinţa nu poate afirma ceva despre singularitatea efectivă. Este vorba de o limită structurală, nu contextuală. Începutul universului rămâne o taină mai presus de raţiunea iscoditoare. Prigogine arată că plecând de la legile ireversibilităţii, condiţiile-limită ale universului nu pot fi testate. În modelul despre timp al lui Prigogine, acesta relaţionează cu creşterea entropiei în univers prin săgeata timpului. El arată că ireversibilitatea timpului este ireductibilă la o descriere deterministă. Practic, teza exprimată plecând de la cercetările lui Prigogine avansează ideea că lumea este guvernată de legi fizice necunoscute în totalitate, care presupun ca o cauză necesară pentru existenţa săgeţii timpului universul vizibil. Astfel, există o reciprocitate profundă între univers şi timp. Timpul nu poate fi în afara universului. Paradoxul timpului, contingenţa lumii şi teologia creaţiei Se deschide o perspectivă favorabilă către întâlnirea cu gândirea teologică. Teologia creaţiei exprimă fundamental faptul creării lumii din nimic mai presus de timp, reliefând totodată că timpul apare odată cu lumea. Prigogine exprimă paradoxul timpului şi arată că noile dinamici ar putea explica emergenţa ireversibilităţii ca un nivel fundamental al realităţii. Prigogine arată că structurile complexe conţin procese ireversibile şi că acestea rămân o taină care nu poate fi epuizată prin raţionamente abstracte. Ireversibilitatea timpului arată contingenţa lumii. "Problema ireversibilităţii timpului este recunoscută inclusiv de către oameni de ştiinţă ca fiind o problemă teologică, relaţionată cu teologia creaţiei. Ştiinţa însăşi nu poate oferi o teorie consistentă şi definitivă despre ireversibilitate, aşa cum nu poate oferi o explicaţie totală despre contingenţa lumii. Modelele de ireversibilitate din ştiinţă (inclusiv cele ale lui Prigogine şi Penrose) au implicaţii cu deschidere teologică, favorizându-se astfel o relaţie între teologie şi ştiinţă".2 Din perspectivă cosmologică, începutul timpului nu poate fi definit. Legile fizice şi ecuaţiile matematice cunoscute nu pot fi aplicate singularităţii înseşi. În cercetările ştiinţifice actuale din cosmologie se lucrează intens la elaborarea cosmologiei cuantice, prin unificarea teoriei relativităţii generalizate cu fizica cuantică. Stephen Hawking a lucrat consecvent în această problematică, el menţionând că unificarea celor două teorii prin gravitaţia cuantică ar fi o sumă a istoriei. În modelele cosmologice realizate în această perspectivă se avansează ideea că începutul universului ar fi fost printr-o fluctuaţie cuantică. Limitele interne ale cosmologiei ştiinţifice actuale pot constitui deschideri către perspectiva teologică. Un deficit eshatologic în fizica timpului Relaţia dintre entropie şi săgeata timpului este dezvoltată în cercetările din termodinamica nonliniară a structurilor disipative. Aceste cercetări sunt reprezentate în mod special prin şcoala de la Bruxelles, coordonată de Ilya Prigogine. Legătura dintre sistemele complexe şi ireversibilitatea timpului este evidenţiată, plecând de la studiul structurilor disipative, şi în aşa-numita teorie a haosului. Sistemele din teoria haosului sunt determinate matematic în condiţiile lor iniţiale, dar sunt impredictibile în timp prin modul lor de a fi. Matematicile din teoria haosului se bazează pe geometria fractală, dezvoltată în mod special de Benoît Mandelbrot. Cercetările din teoria haosului sunt relaţionate în mod particular cu gândirea procesuală, reflectată în filosofia şi teologia procesului, dezvoltată mai ales de Whitehead. Prin faptul că ireversibilitatea timpului nu poate fi explicitată exhaustiv din punct de vedere ştiinţific, există din interiorul cercetărilor ştiinţifice o deschidere către transcendenţă. "Ideea deschiderii timpului spre un eshaton transcendent istoriei are o semnificaţie importantă din perspectivă teologică. Deşi fizica are dificultăţi în acest punct, există o deschidere spre acest domeniu. Cu toate că există intuiţii marcante în cercetarea ştiinţifică a acestor aspecte, fizica suferă de un deficit eshatologic. Ea trebuie să rămână aşa tocmai pentru a-şi păstra competenţele sale specifice naturii ştiinţei".3 Sensul eshatologic al timpului afirmat de Tradiţia biblică În Tradiţia iudaică, istoria este valorificată într-un mod special. Poporul evreu îşi dezvoltă o conştiinţă istorică particulară. Istoria este trăită ca o adevărată teofanie, fiecare eveniment istoric indicând prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume. Conştiinţa eshatologică este intensificată prin profeţi. Experienţa timpului este una specială. Pentru evrei, timpul este unul privilegiat, al oportunităţilor, fiecare eveniment având timpul său (Prov. 3, 1-8). Pe de altă parte, pentru Israel, timpul este trăit ca o istorie a promisiunilor. Evenimentele care împlinesc promisiunile lui Dumnezeu sunt unice: legământul cu Avraam, Isaac, Iacov, Noe, Exodul - ele sunt irepetabile, dar vor influenţa decisiv timpul ulterior. Astfel, istoria este trăită cu conştiinţa evenimentelor trecute şi cu deschiderea spre viitorul împlinirilor altor promisiuni (Deut. 26, 5; Iosua 24, 3). Profeţii descoperă în fidelitatea divină a evenimentelor din trecut analogii foarte sugestive pentru anunţarea unor noi evenimente (noul exod - Deutero-Isaia, noul legământ - Ieremia, cer nou şi pământ nou - Isaia etc.). Ei descriu aceste evenimente cu imagini din trecut, dar cu încărcătură eshatologică: noul exod va fi un marş triumfal, nu o fugă nocturnă, noul Ierusalim va avea o slavă nemaipomenită. Experienţa timpului ca un dialog permanent cu Dumnezeu, trăirea istoriei ca o epifanie a lui Dumnezeu prin intermediul evenimentelor istorice nu este facilă. Această perspectivă revendică răspunsul omului, o atitudine a lui în faţa prezenţei Dumnezeului Celui viu Care Îşi face prezenţa explicită în istoria mântuirii. Timpul - interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru Credinţa creştină amplifică mai mult sensul eshatologic al timpului, prin faptul că Fiul lui Dumnezeu, Logosul existent din veşnicie, Se întrupează în timp, deschizând astfel istoria spre eshaton. Tensiunea eshatologică exprimată în cuvintele biblice deja şi nu încă indică dorul creştinului de a fi martor al Împărăţiei lui Dumnezeu, care este anticipată în istorie prin viaţa Bisericii. Afirmaţia din rugăciunea Tatăl nostru: "… vie împărăţia Ta…", exprimă dinamica istoriei din perspectivă creştină. Pentru credinţa creştină, Hristos este în centrul istoriei, Cel Care structurează şi împlineşte eshatologic timpul, Dumnezeul Cel viu fiind Domnul istoriei. Profetul Daniil afirmă: "Şi El este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi pune; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi" (Daniil 2, 21). Iar Sfântul Apostol Pavel, adresându-se celor din Efes, mărturiseşte: "Spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, toate întru El, întru care şi moştenire am primit, rânduit fiind, mai înainte, după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale" (Efeseni 1, 9-10). Tradiţia creştină împărtăşită în experienţa Bisericii exprimă o mistagogie dumnezeiască, prin care, în mod special, timpul liturgic reprezintă prin excelenţă un timp al prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, prin care întreg timpul este sfinţit. Memoria euharistică exprimată prin anamneza liturgică determină asumarea timpului ca un cadru al comuniunii cu cei din trecut, prezent şi cu deschidere spre veşnicia eshatologică. Prin experienţa duhovnicească şi eclesială este depăşit formalismul inert al unor clişee de gândire şi de viaţă, rigidizate prin scheme sterile. Prin asumarea exigenţelor Evangheliei în continuitate cu duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii poate fi împărtăşită puterea copleşitoare de viaţă a Tradiţiei fundamentate biblic şi patristic. Astfel, poate fi sesizată diferenţa dintre Tradiţie şi tradiţionalism, sugestiv exprimată de teologul Jaroslav Pelikan: tradiţia reprezintă credinţa vie a celor morţi, iar tradiţionalismul - credinţa moartă a celor vii. Pentru Tradiţia patristică, există o reciprocitate între veşnicie şi timp, această legătură exprimând sensul eshatologic al timpului ca o coordonată structurală a acestuia. Prin comuniunea din veşnicie a Persoanelor Sfintei Treimi, eternitatea şi timpul sunt asumate prin excelenţă ca fiind cadre ale comuniunii. Aşa cum formula inspirat părintele Dumitru Stăniloae, timpul este trăit ca interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru, pentru a ne împărtăşi în toată veşnicia de comuniunea cu Dumnezeul Cel viu. Părintele Stăniloae, referindu-se la relaţia dintre eternitate şi timp, menţionează: "Timpul nu e ceva contrar eternităţii, o cădere din eternitate, dar nici o eternitate în desfăşurare. Eternitatea dumnezeiască, fiind viaţă în plenitudine, ca dialog al iubirii eterne şi desăvârşite între subiecte care sunt perfect interioare unul altuia, poartă în ea posibilitatea timpului, iar timpul, posibilitatea împărtăşirii de eternitate, fapt care se poate actualiza în comuniunea cu Dumnezeu prin har. Căci Dumnezeu, fiind comuniune interpersonală eternă, poate intra în relaţii de iubire şi cu fiinţele temporale. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că raţiunile timpului sunt în Dumnezeu".4 Prin viaţa duhovnicească, timpul nu este anulat, ci transfigurat. Răspunzând în timp chemării lui Dumnezeu, omul duhovnicesc biruieşte timpul, deschizându-se spre veşnicie. Sfântul reprezintă prin excelenţă modelul omului care prin Hristos a biruit cadrele limitate ale timpului, anticipând taina veacului viitor încă din această existenţă. Melchisedec este prezentat în acest sens ca fiind fără început şi fără de sfârşit. Transfigurarea timpului şi împlinirea sensului său eshatologic se realizează în viaţa Bisericii. Pregustarea în experienţa eclesială a tainei Împărăţiei lui Dumnezeu, mai ales prin Sfânta Liturghie, determină asumarea consecventă a sensului eshatologic al timpului. Memoria eclesială ne dă posibilitatea proximităţii Împărăţiei lui Dumnezeu în istoria concretă, deschizând timpul spre veşnicie. Conştiinţa eshatologică asumată în experienţa eclesială întăreşte trezvia şi privegherea. "Eshatonul se arcuieşte deasupra timpului istoriei, dar dominaţia realităţilor definitive e deja sensibilă în istorie sau la marginile eclesiale, sacramentale ale istoriei. În centrul exact al experienţei creştine, anamneza euharistică ne revelează care e distanţa dintre prezenţa sacramentală şi parusie. A spera înseamnă a aştepta. Nu ştim nici ziua, nici ceasul. Dar până în ceasul morţii noastre, putem veghea şi ne putem ruga."5 Note: 1 Stephen Jay Gould, TimeâS and TimeâS Cycle, Harvard University Press, 2001, p. 196. Detalii despre natura timpului în gândirea ştiinţifică şi aspecte despre timp care pot favoriza o întâlnire între perspectiva teologică, filosofică şi ştiinţifică pot fi consultate în studiile unor autori reprezentativi: John Polkinghorne, The nature of time, Roger Penrose, Causality, quantum theory and cosmology, Michael Heller, Where physics meets metaphysics, Alain Connes, On the fine structure of spacetime în volumul On Space and Time, University Press, Cambridge, 2008. 2 Alexei Nesteruk, Light from the East. Theology, Science and the Eastern Orthodox Tradition, Fortress Press, Minneapolis, 2003, p. 193. 3 Antje Jackelen, Time and Eternity, Templeton Foundation Press, Philadelphia, 2005. 4 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, p. 182. 5 Jean-Yves Lacoste, Timpul - o fenomenologie teologică, Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 256. Astfel, "proximitatea Împărăţiei constituie situaţia eclesiologică fundamentală şi nici o diacronie nu o afectează. Această situaţie este în mod concret cea a unui cuvânt, în care memoria eclesială a faptelor şi gesturilor lui Dumnezeu printre oameni aboleşte orice îndepărtare între originile prepascale şi pascale ale credinţei şi prezentul memoriei… Este posibil să interpretăm timpul Bisericii drept cel al unui mod particular al prezenţei lui Dumnezeu şi să atribuim experienţei euharistice funcţia unui focar de temporalizare pentru timpul istoriei împlinite". Jean-Yves Lacoste, Timpul-o fenomenologie teologică, p. 227.