Tipar românesc pentru ţări străine
În spiritul învățăturii creștine, ţările româneşti s-au preocupat de hrana spirituală a fraților ortodocşi din alte ţări. Această preocupare a fost accentuată şi de tendinţa de prozelitism a Bisericii catolice, dar şi de prestanţa de care s-au bucurat ţările româneşti în rândul popoarelor creştine sud-est europene şi mediteraneene, mai ales în timpul extinderii şi stăpânirii turceşti în această zonă geografică.
Imperiul otoman ducea o politică religioasă oarecum tolerantă, prin libertatea dată popoarelor supuse de a-şi practica cultul propriu cu condiţia ca Patriarhia creştină a Constantinopolului să coordoneze această politică în Asia Mică, Siria, Arabia, Armenia, Palestina, Persia, Egipt. În timp ce în sudul Dunării, statele sunt desfiinţate, fiind transformate în paşalâcuri, cele trei ţări româneşti îşi păstrează fiinţa în stat, având posibilitatea de a veni în ajutorul popoarelor supuse dominaţiei otomane, fie prin primirea de refugiaţi, fie ajutând cu bani sau cărţi bisericile din Balcani şi Asia Mică sau servind ca loc de adunare, de informare şi de înarmare a intelectualilor refugiaţi întru refacerea statelor desfiinţate. Bisericile ortodoxe româneşti nu au putut fi transformate în moschei. Sub pretextul luptei pentru libertatea dogmei creştine, popoarele se îngrijeau de independenţa lor politică şi de traducerea cărţilor de cuget în limba proprie.
Cărţi de cult pentru Europa Sud-Estică şi Orientul Apropiat
Încă din secolul al XV-lea, românii au creat opere de artă, manuscrise şi tipărituri pentru susţinerea şi menţinerea învăţăturii creştine în expresia orientală, prin împodobirea locaşurilor de cult din Europa Sud-Estică şi Orientul Apropiat. Tipografii români au deţinut multă vreme privilegiul tiparului pentru această zonă geografică, explicabilă prin prezenţa, în străinătate, a numeroaselor broderii, cărţi, miniaturi, începând cu Sfântul Munte Athos, Ierusalim, Anatolia, Sinai, Alexandria, Ucraina, Balcani, până în Munţii Urali şi Marea Caspică. La 1680, la solicitarea lui Dositei, Patriarhul Ierusalimului, domnitorul Gheorghe Duca întemeiază la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi o tiparniţă grecească.
Domnitorii români au intensificat, în cadrul programului lor politic, activitatea de traducere a cărţilor de cult creştin ortodox pentru alte popoare subjugate, pe care n-o mai întâlnim la nici un popor ortodox, „căci nici unul nu a trăit atât de intens ideea creştină precum au trăit-o ai noştri”. Între aceştia, Constantin Brâncoveanu, continuând direcţia trasată de înaintaşii săi Basarabi, şi-a creat o faimă prin sprijinirea generoasă a întregului Răsărit ortodox şi Orient, ameninţaţi de pierderea credinţei, prin tipărirea şi difuzarea de carte creştină.
Dintre popoarele creştine care s-au bucurat de îndrumarea şi ocrotirea culturii şi a credinţei ortodoxe, arabii ocupă un loc privilegiat. Apropiaţi de noi prin forma ortodoxă a credinţei şi a cultului, aşezaţi între Eufrat şi Marea Mediterană, arabii aveau mănăstiri, mai ales în apropierea mării (Ierusalim, Antiohia, Damasc, Alep, Beirut), de tradiţie bizantină. O parte din Sfinţii Părinţi erau din zonă: Sfântul Ioan Hrisostom din Antiohia, Sfântul Ioan Damaschin din aceeaşi regiune, melodul Romanus din Homs.
Cărţi de cult pentru creştinii din Antiohia
La curtea Brâncoveanului vine Patriarhul Antiohiei, Atanasie al IV-lea Dabbos, şi de la el află domnitorul român lipsa de cărţi pentru serviciul divin al populaţiei arabe creştine. „Prinţul aurului” (Altân Bei) îl însărcinează pe Antim Ivireanul, pe atunci stareţul Mănăstirii „Maica Domnului” din Snagov, să răspundă cererii lui Atanasie. Ivireanul sapă în lemn litere arabe şi astfel ia naştere pe pământ românesc prima tipografie arabă.
Patriarhul Antiohiei transportă, pe cheltuiala lui Brâncoveanu, tipografia arabă de la Snagov la Alep, unde tipăreşte cărţi până în 1724, anul morţii sale. La Snagov s-au tipărit Liturghierul (1701) şi Ceaslov (1702), ambele bilingve, greco-arabe. La Alep, în Siria, se tipăresc, în 1706, o Psaltire şi o Evanghelie. Urmează: Mărgăritare alese (1707), traducere din omiliile Sfântului Ioan Hristostom, Profeţiile (1708), Explicarea Evangheliilor de peste an (1708), Predicile lui Atanasie al II-lea (1711), Penticostar (1711), Stânca îndoielii (1721).
Istoricii arabi consideră acest sprijin material şi moral al românilor ca începutul redeşteptării lor naţionale şi literare. Însuşi Atanasie aşază, la începutul acestor cărţi, o precuvântare de închinare şi mulţumire, în care Brâncoveanu e comparat cu Constantin cel Mare, Moise şi Solomon, însoţită de stema Ţării Româneşti, cu iniţialele greceşti ale domnitorului român. În Istoria Patriarhilor Antiohiei (1702), Atanasie Dabbos aduce laude lui Brâncoveanu „ca un prea literat şi prea iubitor de Dumnezeu pentru de obşte folosind noul tipar arab”, subliniind că „sărmanul norod al Răsăritului, poporul Arabiei şi clerul cel sfânt binecuvântează şi fericeşte înţelepciunea ta de Dumnezeu dăruită (...), vesteşte şi trâmbiţează şi cu buze curate recunoaşte lauda ta”.
După moartea lui Atanasie al IV-lea Dabbos, tipografia arabă de origine românească a fost supravegheată de diaconul Abdallah Zakher (1680-1748). O ceartă iscată între ortodocşi şi catolici determină mutarea acestei tipografii de la Alep la Balamand, lângă Tripoli, şi o orientare româno-arabă, înclinând spre învăţăturile iezuiţilor şi ale maroniţilor. Urmează alte peregrinări ale tipografiei româno-arabe la Zaurac şi Suer şi alte tipuri de cărţi de influenţă iezuită: Cântarul vremii (1734).
Apariţii tipografice în arabă la Iaşi şi Bucureşti
A treia perioadă a acestei tipografii datează din 1745 şi 1747, reorganizată de Silvestru, Patriarhul Antiohiei, discipolul lui Atanasie şi ctitorul Bisericii „Sf. Spiridon” din Bucureşti. În timpul şederii lui Silvestru în ţările româneşti (1729-1730, 1745-1749), în vremea Mavrocordaţilor, acesta reorganizează tipografia arabă şi tipăreşte, la Iaşi şi Bucureşti, mai multe cărţi de slujbă bisericească („Condac”, Iaşi, 1745, în greacă şi arabă; „Psaltire”, Bucureşti, 1747), de polemică religioasă (Colecţia scrierilor a două sinoade convocate la Constantinopol, despre catolicismul din Siria, Iaşi, 1745, „Cina cea divină”, Iaşi, 1747, cartea „Arbitrul adevărului şi expunerea dreptăţii”, Iaşi, 1746, scrisă de Patriarhul Nectarie al Ierusalismului în greceşte şi tradusă în arabă, contra catolicilor, „Manual în contra infailibilităţii Papei”, de Eustratie Argentis, Iaşi, 1746). Este o dovadă grăitoare că ţările româneşti erau recunoscute ca protectoare ale dreptei credinţe ortodoxe în afara graniţelor sale.
Daruri pentru creştinii din Ivir
Faima dărniciei domnitorilor români, a activităţii tipografiilor româneşti pentru ortodocşii din alte spaţii geografice a ajuns până în Caucaz, în Iviria, ţara de baştină a lui Antim Ivireanul. În dorinţa de a-şi înzestra supuşii cu dreapta credinţă, regele Wakhtang al IV-lea s-a grăbit să trimită soli la curtea lui Brâncoveanu spre a-i solicita scule tipografice şi meşteri tipografi. Lui Mihai Istvanovici, de la tipografia românească, i se încredinţează misiunea de a inaugura tipografia româno-georgiană la Tbilisi, unde apar o Evanghelie şi un Liturghier (1710), primele cărţi georgiene, mărturie completă a expansiunii culturale brâncoveneşti dincolo de hotarele româneşti. În epilogul Liturghierului, tipograful român transcrie şase versuri româneşti cu literă georgiană de laudă divină şi de exprimare a dorului de ţară. Datorită grijii şi strădaniei de a sprijini şi întări credinţa ortodoxă a popoarelor creştine aflate sub apăsare musulmană, prin iniţiativele de a menţine unitatea religioasă a tuturor românilor, Constantin Brâncoveanu îşi merită, cu deplin temei, caracterizarea aedului popular: „Boier vechi şi domn creştin”.
Conţinând tradiţia acestui domnitor luminat, la jumătatea secolului al XVIII-lea se tipăreau în ţările româneşti cărţi în limba turcă, dar cu caractere greceşti, pentru turcofonii din Anatolia. Mai târziu, în 1806, la Râmnicu Vâlcea apare un „Nedelnik” (Chiriaco-dromion), tradus de bulgarul Sofronie Vraceanski, socotită prima tipăritură în limba bulgară modernă. De aceleaşi binefaceri spirituale s-au bucurat şi culturile albaneză sau ebraică, atât de necesare păstrării culturii, identităţii etnice, afirmării aspiraţiilor lor de libertate şi care atestă vocaţia universală a culturii româneşti.