Toamna poeziei sub sceptru labișian

Toamnă de toamnă, de 54 de ani, Nicolae Labiș scoboară din ­înaltul cerului, din Grădina Raiului, aidoma celei în care a odrăslit la Poiana Mărului. Se așază pe ceardacul casei de la Mălini și fără să-l vază nimeni, decât în închipuire, încunună un poet cu „buzduganul unei generații”, adică cu acea cunună pe care el însuși o purtase potrivit zicerii cu litere de piatră și foc a lui Eugen Simion. E „buzduganul” primit ca însemn domnesc și ceresc în vremurile proletcultului, când nu doar poezia, ci și Cuvântul fusese sugrumat și zăgăzuit. „Buzduganul” zvârlit din mâinile lui fragede cu puterea oțelită în marile bătălii pentru întoarcerea apelor în albia firescului n-a căzut în pustie, ci a dat semnalul renaș­terii. Scriind ca cei mari din veacul trecut și din deceniile de început ale secolului în care exista, slovenind cu simțirea lui curată ca apele din munții din care se ivise, Nicolae Labiș a contribuit la revenirea în matcă a lirismului până atunci întemnițat. Apele l-au cuprins în acea zvârcolire dramatică a încercării eroice întru rostirea cuvenită. Încă din adolescență, Lae își asumase a­ceas­tă misiune și fusese în stare în tinerețea lui năvalnică și atât de părelnică să se jertfească suprem pentru Învierea poeziei. S-a auzit atunci în corul de falsete un tril măiestru de privighetoare. Marii visători ai poeziei aveau croită cale să iasă la lumină. Cel dintâi a fost prințul Nichita Stănescu, care mărturisise tulburător după înveșnicirea tragică a lui Nicolae Labiș n-ar fi putut scrie cât acesta trăia. Era, firește, o formă de reverență în numele său, al generației lui și al următoarelor, spre cinstirea celui capabil de sacrificiu ca poeții să poată izvodi Psalmii altui timp Cristic. Prin jertfa lui Labiș, poate asemănătoare cu cea Anei și a lui Manole, s-a ridicat ctitoria măreață a poeziei române post­belice.

 Un poet sucevean, cu obârșii transilvane, dregător al culturii din Țara de Sus din anii ’60 ai secolului XX, Marcel Mureșanu, a înțeles vizionar aș spune că era nevoie de un altar unde să fie cinstit jertfitorul și să se perpetueze lucrarea lui prin urmași. Se întâmpla în 1968. Din acel an, fără întrerupere, la Suceava, Fălticeni și Mălini se strâng în sobor poeții tineri ai României, dar și corifeii artei noastre poeticești să-și aducă aminte de Nicolae Labiș. Vin cu ofranda liricii lor, corola de minuni înflorită sub steaua lui Labiș. An de an de atunci, Festivalul și Concursul Național de Poezie „Nicolae Labiș” și-au vădit menirea. Nou-veniții pe câmpiile elizee ale poeziei privesc de atunci spre Suceava ca spre un pisc ce se cere urcat. Cei ajunși în vârf au trăit, mai ales în primele decenii faste de existență ale acestui forum poetic, simțământul primirii în areopag. Multe nume cu răsunet în istoria poeziei au trăit aici Epifania prin gravări în panoplia laureaților Festivalului și Concursului. Poezia românească curgea în vaduri repezi și această învolburare de valori și glasuri își are drept izvor și ceea ce se petrecea fabulos adesea la vremea rodului în Nordul cel mai de Nord al României.

Nemuritor poetul și fără de moarte Festivalul ce-i poartă numele. A supraviețuit miraculos seismelor de după 1989, când unii detractori, de care nu duc lipsă marile nume, i-au dorit pieirea, socotindu-l, evident eronat, drept relicvă a „iepocii de aur”. Eronat, pentru că poezia, prin natura ei, și Festivalul ca instituție prestigioasă a acesteia erau opozabile regimului antipoetic și antiuman. Desigur, Festivalul și Concursul nu au mai avut eclatanța de odinioară, ceea ce era firesc, date fiind schimbările de mentalitate ale lumii românești, în care literatura în ansamblul ei ieșise din prim-planul preocupărilor socie­tății. Fără a mai curge în vaduri repezi, Festivalul de la Suceava și-a urmat cursul și a continuat să adune pe tinerii dornici să pășească și pe această cale în cetatea poeziei. Arhitecții din ultimele decenii ale sărbătorii poeziei românești, regretata Carmen Veronica Steiciuc, laureată a Concursului „Nicolae Labiș”, și Ioan Manole, sprijiniți de autoritățile sucevene, s-au grijit, cu entuziasmul și dăruirea lor, ca flacăra Festivalului să nu se stingă și să-și recapete acea ardere de „ev aprins”. Cele două surori ale poetului, Margareta și Teodora, s-au alăturat acestor strădanii ca niște veritabile preotese ale templului labișian.

 Sub asemenea auspicii s-a desfășurat și ediția din 2022 a Festivalului și Concursului de Poezie „Nicolae Labiș” în zilele de 30 septembrie și 1 octombrie la Suceava, Fălticeni și Mălini. Noutatea acestei ediții, gândită cu rostul revigorării celei mai vechi întruniri de gen din România, a fost introducerea în com­petiție a unei secțiuni consacrate celei mai bune cărți de poezie publicată în anul premergător, răsplătită cu un premiu onorant și tentant și prin dimensiunea sa financiară. Autorii au fost invi­tați să trimită la Suceava cărțile lor apărute în 2021 spre jurizarea unei echipe prestigioase de jurați, prezidată de poetul Cassian Maria Spiridon. Ecoul n-a fost pe măsura așteptărilor, dar există premise favorabile ca acest lucru să se întâmple în anii viitori. ­

În 2022, Premiul pentru cea ­mai bună carte anului trecut a ­revenit poetului bucureștean ­Mu­gur Grosu, autorul volumului ­„principala morengo”. Tot la București a plecat și Marele Premiu „Nicolae Labiș”, pentru poezie în manuscris. I-a fost decernat acest râvnit trofeu Danielei Bejinariu, originară din Dorohoi, viețuitoare acum în Capitală, cea care crede „în cuvânt ca poezie și rugăciune”. Juriul care a încoronat-o l-a avut președinte pe criticul și istoricul literar Adrian Dinu Rachieru.

 Cele două zile festivaliere s-au constituit într-un fericit cadru de dezbatere privind locul și rolul poeziei în universul contemporan, de reliefare a perenității lui Nicolae Labiș. Dulcele corn a prefirat peste participanții la Festival „Cântecul amintirii”. L-a intonat ca întotdeauna fermecător și nostalgic vocea Margaretei Labiș, care a scos din tolba sa doldora de povești câteva mirabile întâmplări din viața poetului și a încântat cu tulburătoarea ei rostire din cartea poeziei labișiene, ce-i mereu deschisă spre împărtășire în mintea și sufletul său. Despre starea de azi a poeziei române și unicitatea lui Nicolae Labiș au glosat memorabil Costel Chiteș, Paul Gorban, Mihaela Grădinariu, Constantin Hrehor, Viorica Petrovici, Adrian Dinu Rachieru, Liviu Ioan Stoiciu. Am lăcrimat și eu ca unul născut în același topos cu Labiș, cercând smerit a tâlcui jertfelnicia unui jertfitor.

 Buciuma toamna în Țara de Sus. Se smălțuiseră priveliștile ce păreau cămeși de borangic cu alesături nepereche. Suna dulcele corn al poeziei. Și se auzea psalmic acel cânt ce-l cuprinsese în plasma sa, sorbindu-l pe poetul de la Mălini. „Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ Eu numai sunt, e-un cântec tot ce sunt” (Nicolae Labiș, „Primele iubiri”).