„Toate își au vremea lor...”
În ultimele două luni am văzut prin fereastra camerei mele cum înmuguresc și înfloresc copacii. Deși locuiesc lângă un parc, a fost o perioadă în care nu am avut voie să intru pe aleile înviorate de verdeață. Am stat în casă pentru a mă proteja pe mine și pe cei din jurul meu. Am învățat în aceste zile arta izolării fiind în legătură cu oameni de pe întreaga planetă. M-am bucurat de tăcere mai mult ca oricând. Am evitat magazinele, nu pentru că nu îmi sunt utile prin tot ceea ce îmi oferă, ci pentru faptul că livrează mai mult ca niciodată sentimentul de nesiguranță. Și apoi ceea ce caut ca răspuns la întrebările mele nu găsesc la supermarket. Am privit slujba Învierii la televizor și am ciocnit ouă roșii cu cei dragi în mod virtual. Am tăcut aproape paralizată de neputința de a cuprinde cu mintea ceea ce se întâmplă. Am zâmbit când am văzut inventivitatea românilor în vreme de pandemie. Am plâns când nu i-am putut ajuta pe cei care aveau nevoie de ajutorul meu. N-am cerut ajutorul pentru că există momente în care îți dai seama că alții au mai multă nevoie de ajutor.
Și, în căutarea de răspunsuri, am regăsit textul Eccleziastului valabil mai mult ca oricând astăzi: „Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui. Nașterea își are vremea ei, și moartea își are vremea ei; săditul își are vremea lui, și smulgerea celor sădite își are vremea ei. Uciderea își are vremea ei, și tămăduirea își are vremea ei; dărâmarea își are vremea ei, și zidirea își are vremea ei; plânsul își are vremea lui, și râsul își are vremea lui; bocitul își are vremea lui, și jucatul își are vremea lui”.
În toată această perioadă, mi-am cunoscut mai bine colocatarii, am constatat cât de bune sunt clătitele cu brânză la cuptor făcute de vecina de care mă desparte doar un perete. Am tremurat în miez de noapte când salvarea a luat pe unul dintre vecinii mei. De pe balconul meu, am văzut soarele cu porția. Cu corpul rigidizat de stat la laptop am făcut pași prin casă, uneori chiar am și alergat. M-am îngrijorat când am ieșit la stricte cumpărături că nu mai știam să socotesc banii, iar fiecare pas se răsfrângea înțepător în musculatura mea atât de mult timp nefolosită. Am învățat să nu mai visez, visele mele au mască, iar gândurile, mănuși. Când închid ochii, revăd locurile dragi din copilărie, îmbrăcate în sentimentul siguranței și al firescului. Acum privesc oamenii care din nou se grăbesc, iar eu mă regăsesc în aceeași grabă. Oare spre ce? Și iar constat că vorba Eccleziastului e mai actuală ca oricând: „Aruncarea cu pietre își are vremea ei, și strângerea pietrelor își are vremea ei; îmbrățișarea are vremea ei, și depărtarea de îmbrățișări își are vremea ei; căutarea își are vremea ei, și pierderea își are vremea ei; păstrarea își are vremea ei, și lepădarea își are vremea ei; ruptul își are vremea lui, și cusutul își are vremea lui; tăcerea își are vremea ei, și vorbitul își are vremea lui”.
În aceste două luni, am învățat să mulțumesc pentru fiecare clipă, pentru fiecare răsărit și, mai ales, pentru fiecare zi în care Sfânta Liturghie este oficiată pentru noi, cei prezenți în faptă ori în gând. Am învățat să fiu în condițiile speciale ale acestor vremuri, căutând, așa cum ne spun psihologii, varianta mea cea mai bună. Am învățat să-mi înfrunt fricile și să-mi păstrez echilibrul în condiții de dezechilibru, când nu mai știu ce e adevăr ori minciună, când nu pot prevedea ceea ce urmează și nici ce reacție pot avea la acest neprevăzut. M-am întrebat neîncetat cum pot să fiu mai bună în ceea ce sunt și în ceea ce fac. M-am întrebat ce e normalitatea și cine o validează. Am lăsat să curgă prin mine întrebări la care nu pot răspunde. Și-n toate acestea am păstrat speranța ca o iluzie și ca o certitudine, căci „iubitul își are vremea lui, și urâtul își are vremea lui; războiul își are vremea lui, și pacea își are vremea ei. (…) Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”, după cum scrie înțeleptul Solomon în Eccleziastul.
Din acestea am învățat că „toate își au vremea lor…”, Dumnezeu ne poartă de grijă și omenirea merge mai departe.