Toma, cel încredinţat pentru noi

În Duminica a II-a după Sfintele Paşti se citeşte, în cadrul Sfintei Liturghii, cunoscuta pericopă extrasă din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, care relatează momentul de slăbiciune în credinţă a lui Toma, dar şi primirea confirmării Învierii din partea Mântuitorului Iisus Hristos (Ioan XX, 19-31). De aceea, duminica este foarte bine cunoscută ca Duminica Tomii.

Una dintre ideile noastre fixe în planul istoriei biblice este afirmarea faptului că Toma, el, în mod special, mai mult decât toţi, era necredincios. Pe lângă faptul că este un real risc să spui despre cineva că era sau nu credincios, părerea noastră nu se fundamentează pe argumente corecte. Întâi de toate, uităm foarte uşor că Toma nu era în categoria celor care să nege dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, care să dea înapoi atunci când era cazul să ateste fidelitatea sa prin fapte. Cu puţin timp înainte de a pleca în Betania, pentru a-l învia pe Lazăr, prietenul său, Hristos-Domnul le prezintă intenţiile Sale de "a-l trezi" pe fratele Mariei şi al Martei ucenicilor Săi. Aceştia, nu foarte încântaţi de perspectiva de a merge în Ierusalim, acolo unde fariseii şi cărturarii urau grupul Învăţătorului, sunt îndemnaţi de… Toma! să fie tari în credinţă şi în devotament: "Să mergem şi noi să murim cu El" (Ioan XI, 16). Nu par a fi vorbele unui necredincios, nu? În Duminica Învierii, atunci când Maria Magdalena se întoarce de la mormânt, vestind apostolilor minunea ridicării din morţi a Domnului, ce spun cei unsprezece? Au fost încrezători, au aderat deplin şi instantaneu la informaţia capitală pentru istoria omenirii? Nicidecum. Vorbele acestea li s-au părut o aiurare, o nebunie, vorbe spuse fără rost. Toţi! nu doar unul (Marcu X, 10-14 şi Luca XXIV, 11). Iar când Hristos se arată ucenicilor pentru a-i încredinţa de realitatea Învierii Sale, nu le oferă mâinile Sale şi coasta Sa pentru a le pipăi, pentru a se convinge că trupul Său, lovit şi chinuit cu barbarie, este acum pnevmatizat în faţa lor? Nu mănâncă Iisus cu ucenicii, precum un entuziast ce doreşte să arate adevărul spuselor Sale? Hristos se smereşte încă o dată în faţa trimişilor Săi, atât de necesar, pentru a le elimina orice urmă de îndoială din suflet (Luca XXIV, 36-43). Cu siguranţă, nu întâmplător Dumnezeu a rânduit ca în ziua Învierii Toma să nu fie acolo. Tot El ştie de ce Toma a fost ales să strige necredinţa noastră, îndoiala noastră, dându-i un stigmat de puţin credincios în ochii noştri. Dar ştim că ceea ce s-a întâmplat acolo, în Ierusalim, a fost real. Tumultul sufletesc al celor unsprezece, frica lor, deznădejdea, necredinţa, îndoiala şi câte şi mai câte sentimente care le-au brăzdat sufletele lor neputincioase, exprimate în cuvinte puţine, şi nu artistic alese, sunt dovezi extraordinare pentru cei care vor să se convingă şi azi de faptul că Domnul a înviat. Şi credinţa este un dar de la Dumnezeu. Dar acest dar vine pe un fond sufletesc, creat de o pregătire interioară. La un moment dat credem, pentru că mintea noastră a cedat inimii rezolvarea unor paradoxuri imposibile. Învierea lui Hristos nu era ceva de crezut. E firească atitudinea ucenicilor. De aceea, El realizează un nou act chenotic prin care arată, deşi în slava biruinţei asupra morţii, urmele cuielor şi ale piroanelor, pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să vină şi pentru clipa în care vom striga din toată inima noastră, precum Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (Ioan XX, 28).