Totul este sub voia Ta cea sfântă

Două dintre cererile rugăciunii de dimineață a stareților de la Optina spun, la prima vedere, același lucru. Întâi, scurt și cuprinzător: Doamne „dă-mi să mă las cu totul în voia Ta cea sfântă”. Apoi, câteva rânduri mai jos, același gând se reia, dar concretizat, precizat clar: „Orice veste voi primi în timpul zilei, învață-mă să o primesc cu sufletul liniștit și cu încredințarea tare că totul este sub voia Ta cea sfântă”.

Ne temem de viitor, iar lucrul cel mai ciudat la frica aceasta este că obiectul ei nu există încă. Ziua de mâine nu s-a întâmplat și totuși ne ocupă o bună parte din minte. Părinții socoteau că grija aceasta difuză este o formă de necredință deghizată în prevedere.

Din frică, ne facem asigurări. Vrem să controlăm totul. Avem scenarii pregătite pentru fiecare variantă.

Rămâne însă întrebarea de ce ne temem, iar aici trebuie coborât în adâncul nostru și poate fi tulburător. Undeva, într-un strat la care ajungem rareori, stă o bănuială: că Dumnezeu s-ar putea să nu fie chiar bun. Că voia Lui, odată ce I-am dat-o pe a noastră, ne-ar putea costa ceva la care ținem.

Bănuiala asta are o istorie care începe în Eden. A fost o voce care sugera, aparent nevinovat, că Dumnezeu păstrează ceva doar pentru Sine. Omul a mușcat din fruct, iar bănuiala a rămas acolo, ascunsă în ceva straturi adânci ale ființei. De atunci ne vine să ne ascundem în fel și chip de El.

Aici intervine actul ascetic. Mutarea accentului de pe voia mea pe voia lui Dumnezeu este o lucrare, și una dintre cele mai grele. Părinții pustiei au așezat tăierea voii proprii chiar în centrul vieții monahale, pentru că acolo este rădăcina. Un om poate posti ani la rând și poate rămâne, în adâncul lui, singurul stăpân al vieții sale.

Când ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, se întâmplă ceva surprinzător. Grija pentru ziua de mâine ne face să ținem de ea cu încordare. E ca și cum am ține ceva în pumnul strâns. Dar cu pumnul strâns nu poți nici lucra și nici nu poți primi nimic. Cine deschide mâna devine liber. E libertatea omului care a încetat să își mai păzească singur ceva ce nu poate fi apărat niciodată cu totul: viitorul.

O precizare se cuvine făcută pentru că, altminteri, cererea se poate înțelege greșit. Cuvintele „totul este sub voia Ta cea sfântă” privesc purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răul rămâne rău, iar Dumnezeu îl îngăduie fără să îl voiască. Ceea ce cerem este încredințarea că nimic nu scapă privirii Lui și că nimic nu cade în afara a ceea ce El poate întoarce spre bine. Între a spune că Dumnezeu trimite necazul și a spune că necazul nu Îl ia prin surprindere este toată deosebirea din lume.

Cererea aceasta se rostește dimineața, când încă nu s-a întâmplat nimic. Tocmai de aceea este grea: predăm ceva ce nu cunoaștem unui Dumnezeu despre care păstrăm, undeva în adânc, o bănuială.

Iar dacă o rostim destule dimineți la rând, bănuiala s-ar putea subția. Lucrul acesta vine din obișnuința de a-I da ziua și de a constata, seara, că a fost dusă până la capăt.

Încrederea se învață așa: luând fiecare zi în parte și dăruind-o Domnului.