Tradiţii de Paşti în Bucovina

Sărbătorirea Învierii s-a făcut de-a lungul vremii cu tradiţii specifice, izvorâte din spiritualitatea populară, pentru a ritualiza momentul în mod cât mai solemn şi semnificativ. Datinile pascale au un farmec aparte. Înscrise în peisajul reînnoit al primăverii, devin adevărate acte arhetipale, urcând către sensuri şi simboluri străvechi. Expresie a unei concepţii sacrale de festivizare, ele constituie totodată un prilej de manifestare artistică, în care măiestria se îmbină cu tradiţia creştină pascală.

Întâlnite pretutindeni, cu trăsături în general asemănătoare, datinile de Paşti au un ceremonial păstrat neschimbat de multă vreme, un rol important în acest sens avându-l şi cultul bisericesc, care a întreţinut mereu atmosfera celebrării pascale în viaţa credincioşilor.

Datinile Paştilor încep din duminica premergătoare a Floriilor, care vesteşte apropierea marii sărbători, şi se continuă până în săptămâna de după Paşti, iar unele tradiţii se prelungesc chiar până la Înălţare.

Apropierea Paştilor prilejuieşte, în toată săptămâna numită a Patimilor, o serie de practici de tradiţie, unele aferente cultului ortodox, îndeoisebi la deniile din Joia Mare şi vineri, altele de pregătire a alimentelor şi obiectelor pascale. De joi seara, clopotele nu se mai trag până sâmbătă noaptea, timp în care, dacă se întâmplă vreo înmormântare, se duce mortul cu toaca. De aici şi vorba oamenilor din localitatea Arbore - "Vai de cel ce este dus cu toaca" -, aluzie la perioada zilelor considerate nefaste pentru călătoria sufletului în lumea de dincolo.

Ouă vopsite, ouă încondeiate

Dintre datinile pregătitoare, în Bucovina se remarcă în mod deosebit încondeierea ouălor. Practicarea ei la noi, ca şi în spaţii mai largi, are începuturi străvechi. Originea ouălor vopsite a rămas însă destul de controversată, majoritatea cercetătorilor atribuindu-le o vârstă precreştină, legată de mitul oului şi simbolismul său în tradiţia popoarelor antice. Astfel, Al. Tzigara-Samurcaş, pornind de la unele mărturii româneşti şi străine, consideră ouăle vopsite că "ar fi de origine păgână". De asemenea, folcloristul Simion Florea Marian, în lucrarea sa despre sărbătorile la români, susţine că tradiţia ouălor de Paşti ar proveni de la sărbătoarea Anului Nou, când aceasta se ţinea primăvara, după vechiul calendar roman, opinie însă neverosimilă. Tot el spune: "Femeile evreice la sărbătoarea pascală puneau pe o masă ouă tari, ca simbol al paserii mitologice numită "Ziz"", iar romanii foloseau ouăle colorate la anumite ceremonii religioase, precum era cea a expiaţiunilor. "Oul se zice că reprezintă pe Creatorul lumii care produce tot şi conţine în sine totul. La perşi, egipteni, greci, gali şi la primele popoare ale Italiei, oul era emblema universului, opera divinităţii supreme."

De remarcat că în cosmogonia feniciană, din Oul spart în două au luat naştere Uranos (cerul în limba greacă) şi Ge (pământul).

Obiceiuri cu ouă vopsite au existat în trecutul îndepărtat şi la chinezi, unde se făceau daruri la naşterea unui copil, ca "semne ale începuturilor vieţii".

Dar ouă s-au pus şi în morminte, cum s-au descoperit în mai multe locuri din ţara noastră, având legătură cu concepţia despre moarte şi viaţa de dincolo. Aceeaşi practică este specifică credinţelor sumeriene şi din vechiul Egipt, unde din ouăle puse în morminte trebuia să se nască o pasăre care făcea sufletul zburător către soare. Mircea Eliade, referindu-se la această concepţie, susţine că miturile, credinţele şi ritualurile străvechi în legătură cu urcarea la cer sau "zborul magic" sunt atestate, în trecut, pe toate continentele.

Spre deosebire de ouăle albe, cele vopsite au avut dintotdeauna un simbolism deosebit în practicile populare, datorită semnificaţiei ce o poartă coloritul lor, în special roşul, simbolul vieţii şi al învierii universale.

În creştinism, datina ouălor roşii se leagă de Învierea lui Hristos şi reactualizarea ei simbolică în popor prin formele de reprezentare artistică a oului pascal. O tradiţie din Pârteştii de Sus spune că ouăle roşii sunt "picuruşurile" de sânge care au curs din rănile lui Iisus Hristos atunci când a fost răstignit pe cruce. Mai sunt şi alte tradiţii legendare despre sorgintea ouălor roşii. Simion Fl. Marian notează vreo nouă culese din Bucovina, toate de esenţă creştină. Cu timpul, pe lângă culoare s-au adăugat şi motive desenate sau încondeiate, în principal cu ceară de albine, realizându-se o gamă variată de ornamente şi culori, măiestrie care în Bucovina a devenit o adevărată artă, îndeosebi în satele de munte.

Despre folosirea ouălor vopsite şi încondeiate la Paşti, cea mai veche menţiune o avem în Jurnalul lui Paul de Alep, din sec. al XVII-lea, în care diaconul scrie că atunci când a participat cu patriarhul sirian la sărbătoarea Paştilor, în ţările române, "în această zi, s-au adus în biserică multe tăvi pline cu ouă vopsite şi încondeiate şi de culori diferite; s-a adus şi carne de porc, pâine cu unt topit (cozonac?) şi busuioc, după datina lor. Domnul nostru patriarh a rostit rugăciunea "pentru sfinţirea" ouălor şi brânzei, apoi "a rostit" rugăciunea pentru binecuvântarea cărnii; şi "acestea" au fost împărţite celor de faţă". De asemenea, Anton Maria del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu, prin 1672 scria că "jupânesele dăruiesc de Paşti o batistă şi câte două ouă ciudat încondeiate cu flori de aur (artă în care valahele sunt foarte iscusite) şi acest obicei se întrebuinţează şi între rude şi amici". Cam în aceeaşi perioadă, însemnări despre ouăle roşii se fac în cartea logofătului Gheorgache, "Codice ce are întru sine vechi şi nouă a Prea Înălţaţilor Domni", scrisă în anul 1762.

Pasca

Pe lângă ouă vopsite sau încondeiate, se face pască şi o formă de miel, reprezentând mielul pascal. Pasca este întâlnită şi la evrei în cult. În creştinism a dobândit însă un alt înţeles. Numele vine de la cuvântul grecesc "" (Paştele, masa de Paşti), care derivă de la verbul "" â a suferi. La români numele acesta a venit prin filiera romană, în latină "Pascha" însemnând tot Paşti. Pasca tradiţională semnifică, prin forma ei şi elementele decorative, lucrarea lui Hristos, prin patima Sa, asupra păcatului şi a morţii şi îndeosebi suferinţele Domnului pe care le-a petrecut până la moarte.

Momentul principal al Paştelui este Învierea - ceremonia religioasă de la biserică în noaptea şi spre dimineaţa sărbătorii, când se dă de către preot tradiţionala lumină, de la care aprind lumânări toţi credincioşii, şi se continuă cu ritualul slujbei liturgice, iar în final se face sfinţirea coşurilor cu pască, ouă roşii şi alte bucate. Mai demult, în Bucovina se folosea în unele sate, pentru dus bucatele la sfinţire, o păscăriţă (vas mic de lemn, frumos ornamentat, cu toartă peste mână).

Vasul gătit de Înviere se numeşte, pe valea Soloneţului, "blid". În el se pun pască, ouă roşii, mielul pascal, cozonac, sare, caş şi uneori grâu. Elena Niculiţă-Voronca, într-o scrisoare trimisă lui S.Fl. Marian, despre unele plante, aminteşte: "În Câmpulung pepigioiul îl pun pe pască şi-l dau la biserică."