„Tradiţionalistul“ Petru şi „modernistul“ Pavel

Petru şi Pavel întruchipează două tendinţe aproape opuse în sânul Bisericii primare. Deşi Mântuitorul poruncise ca învăţătura Lui să fie propovăduită la toată făptura, deşi cuvintele Evangheliei rostite la Cincizecime de apostoli, în limbi pe care nu le cunoscuseră înainte - semn clar că evanghelizarea era un proces care nu întâlnea frontiere de nici un tip -, Petru a dat, într-un anumit moment, dovadă de ipocrizie. Iar Pavel nu l-a iertat, ci l-a „taxat“ imediat. Chiar în public.

 

Care era motivul? Extraordinara comuniune creată în mijlocul primei comunităţi creştine a generat şi probleme de ordin - să zicem - intercultural. Oricât de mult ar fi fost căutată simplitatea credinţei, membrii Bisericii, de naţii şi culturi diferite, nu se puteau debarasa de unele obiceiuri şi prejudecăţi. Cele mai mari dificultăţi de adaptare la starea de har le întâmpinau iudeii convertiţi care, oricât de des li s-ar fi repetat că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin...“, nu puteau renunţa la sentimentul de superioritate, hrănit secole de-a rândul de conştiinţa de a fi popor ales.

 

 

Unii dintre fariseii convertiţi la creştinism făceau presiuni în a impune prescripţiile legii mozaice creştinilor de alte naţii, transformându-L astfel pe Hristos într-un simplu pretext pentru convertirea la iudaism. Apostolul Petru, probabil timorat de conservatorismul manifestat de noua „inteligentia creştină“, oscila între întronarea ritualismului mozaic, când se afla în prezenţa creştinilor proveniţi dintre iudei, şi relativizarea acestuia, când se afla în compania creştinilor proveniţi dintre păgâni, pe care nu-i lega nimic de prescripţiile levitice. Atitudinea ezitantă a Sfântului Petru avea să conducă la prima criză majoră din istoria Bisericii.

 

 

Apostolul Pavel, în pofida formaţiei sale tradiţionalist-rabinice, şi cu toate că nu bătuse praful Galileii în urma lui Hristos, nu Îi ascultase trei ani, zi de zi, învăţăturile, nu fusese martor al Patimilor şi al Învierii, nu avea vârsta lui Petru, îl „urechează“, totuşi, pe cel care se bucura de cel mai mare prestigiu în rândul apostolilor, pentru că „era vrednic de înfruntare“ (Gal. 2, 9).

 

 

Rezolvarea problemei iscate în Biserică şi a diferendului dintre Petru şi Pavel s-a rezolvat într-o manieră care s-a dovedit o soluţie atât de bună, încât a devenit nota distinctivă a consensului bisericesc.

 

 

În jurul anului 50, apostolii s-au întâlnit la Ierusalim şi, probabil nu fără discuţii şi contraziceri, au hotărât, în cadrul primului sinod din istoria Bisericii, ce era nesemnificativ şi ce era important în discuţia iscată, concluzionând: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare“. În acest fel, a fost rezolvată prima ciocnire între două viziuni diferite, care, neconciliate, puteau conduce fie la o strivire a Evangheliei sub presiunea ritualismului rigid, fie la o sciziune în rândurile Bisericii. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că apostolii aveau conştiinţa că nu fac voia lor, ci a Celui Care s-a răstignit pentru a lumii mântuire.

 

 

Tâlcul primei crize din istoria Bisericii interesează şi astăzi. Deşi nu trecuseră nici 20 de ani de la întemeierea sa, Biserica a dat primele semne ale tendinţei de închidere în ea însăşi. Paradoxal e că venerabilul Apostol Petru, care-l cunoscuse atât de bine pe Hristos, care putea să înţeleagă natura „împărăţiei“ pe care o întemeiase cu jertfa Sa, nu a ştiut cum să se raporteze la fricţiunile cu tentă etnică şi culturală, apărute între primii creştini. În acel moment, Apostolul Petru a dovedit, pur şi simplu, că nu era în stare să înţeleagă viitorul Bisericii.

 

 

Apostolul Pavel, în schimb, deşi nu îl întâlnise pe Mântuitorul în timpul propovăduirii, graţie culturii şi cunoştinţelor despre lumea timpului său, adăugate convertirii de pe drumul Damascului, a fost singurul care a înţeles şi a crezut cu adevărat că Hristos este un bun al lumii întregi. Ceilalţi apostoli, luminaţi de Duhul Sfânt, nu s-au încăpăţânat să-l contrazică, să-l numească „modernist“ sau „ecumenist“ pentru că strică „Legea“ şi prea invită toţi păgânii la Cina Domnului; ori să-i pună la îndoială calitatea de „apostol“, datorită alegerii sale „neconvenţionale“.

 

 

Nu mai are rost să ne întrebăm cum ar fi arătat azi Biserica fără un Pavel la începuturile sale, însă trebuie remarcat faptul că „soluţia Pavel“ e dovada că, în ce priveşte provocările noi din viaţa Bisericii, soluţiile tradiţionale sunt falimentare, dacă nu sunt străbătute de iubirea Celui care ne-a adus mântuirea.

 

 

De ce sunt, totuşi, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel serbaţi împreună? Pentru că au fost cele mai proeminente personalităţi ale Bisericii Primare şi pentru că amândoi şi-au dat viaţa pentru Hristos, pare-se în acelaşi an.

 

 

Iar dacă există într-adevăr motive să-i numim pe Apostolul Petru „tradiţionalist“, iar pe Apostolul Pavel „modernist“, probabil că Părinţii din vechime au rânduit împreună-serbarea lor pentru a înţelege că, în Împărăţia lui Dumnezeu, astfel de distincţii nu funcţionează, ci contează numai râvna pentru Evanghelia Dumnezeului Întrupat şi pentru păstrarea unităţii Bisericii.