Trăire ortodoxă şi românească în Bucovina anului 1918

Data: 28 Noiembrie 2018

Cum s-a păstrat identitatea de neam şi de credinţă în timpul dominaţiilor străine şi cum a revenit Bucovina la patria-mamă? Interviu cu pr. prof. dr. Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi.

Ce înseamnă Bucovina din punct de vedere etimologic şi unde întâlnim acest nume până în 1918?

Această provincie, care a fost anexată în urma Păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774 de către Imperiul Habsburgic - cedată de către ruşi, deşi nu aveau acest drept -, a primit în urma anexării denumirea Bucovina, aşa cum este cunoscută partea de nord a Moldovei. Practic, este un fragment din provincia istorică Moldova. Un fragment care înseamnă etimologic „Ţara fagilor” sau „Pădurea Fagilor”, denumire dată de către noile autorităţi stăpânitoare. Şi a fost sub dominaţia, mai întâi, a Imperiului Habsburgic, ulterior sub dominaţia Imperiului numit Austro-Ungar - din 1867, până la anul 1918, anul revenirii la patria- mamă. Iar astăzi, în limbajul uzual şi chiar în cel academic se vorbeşte despre Bucovina românească şi Bucovina ucraineană.

Prin ce încercări au trecut românii din Bucovina în acea perioadă?

Intrând într-un nou imperiu, Bucovina a fost reorganizată. Mai întâi, a avut o conducere militară, după care a fost transformată în ducat până la anul revenirii ei la Regatul României. Au fost încercări din partea politică, pe de o parte, ca românii de aici să-şi piardă cât se poate de mult identitatea, dar nu s-a reuşit. Iar pe partea religioasă, să spunem, cu acelaşi scop au fost aduşi aici foarte mulţi ruteni.

În 1774, populaţia din această parte de ţară număra aproximativ 71.000 de locuitori, dintre care doar aproximativ 2.000 erau de alte etnii. Peste doar patru ani, în 1778, populaţia aceleiaşi provincii s-a înmulţit cu peste 45.000 de locuitori - ruteni, polonezi, evrei, ţigani. Deci scopul a fost clar: deznaţionalizarea. Însă, datorită slujitorilor Bisericii, a unor ierarhi, a preoţilor şi călugărilor, elementul românesc s-a păstrat. Şi ţăranii au avut un rol important, şi intelectualii care au pus bazele unor asociaţii cu caracter cultural românesc. În plus, la Cernăuţi a luat fiinţă şi cea mai importantă şi mai cunoscută facultate de teologie din epocă. Toţi aceşti factori au menţinut ideea de Ortodoxie şi de românism.

Care au fost momentele premergătoare zilei de 28 noiembrie 1918?

În preajma lui 28 noiembrie 1918 întâlnim o activitate efervescentă, mai cu seamă a intelectualilor din zona Cernăuţi, dar nu numai. Ei au fost, într-un fel, mobilizaţi de faptul că în 1909, la Iaşi, a avut loc un congres al studenţimii române la care au participat şi tineri studenţi din zona Cernăuţi. Că au fost atât publicaţii, cât şi societăţi sau asociaţii culturale, între care şi Asociaţia pentru Literatura Românilor din Bucovina, similară celei din Transilvania. Toate acestea au făcut ca elementul românesc să fie foarte prezent.

Nu pot să nu-l amintesc pe Mitropolitul de atunci al Bucovinei, Vladimir de Repta. A avut o corespondenţă foarte importantă cu ierarhii de dincoace de graniţă, în mod special cu celebrul Mitropolit al Moldovei, Pimen Georgescu, supranumit în istorie şi de către contemporani ca fiind Mitropolitul Războiului, dar şi al Întregirii României. Şi au fost şi activităţi la nivel nu doar cultural, ci şi social, pentru că s-au creat o serie de fundaţii, de societăţi mai cu seamă pentru orfanii din Bucovina, susţinute din Regat.

Puteţi face o scurtă radiografie a zilei de 28 noiembrie?

În mod deosebit, aş aminti faptul că în ziua de 28 noiembrie s-au adunat chiar în Palatul Mitropolitan, actualmente sediul universităţii din Cernăuţi, membrii de seamă ai Consiliului Naţional, în frunte cu primarul de atunci al Cernăuţiului - am întâlnit undeva menţiunea că era şi preot, Dionisie Bejan -, dar în mod deosebit a fost ales în fruntea acestui consiliu Iancu Flondor. Ar trebui amintiţi şi fraţii Hurmuzăcheşti, dar şi Sextil Puşcariu, Radu Sbiera, Ciprian Porumbescu, fiul preotului Ieraclie Porumbescu şi alţii care au cerut în mod urgent revenirea a ceea ce s-a numit Bucovina la patria-mamă fără condiţii, ceea ce este foarte important.

Încât, în 28 noiembrie 1918, în cadrul Congresului General al Bucovinei, s-a semnat un act de unire în mai multe puncte. Arăta în preambul că această parte a Moldovei s-a bucurat de un rol semnificativ în istorie, că în Bucovina se află importantele ctitorii mănăstireşti domneşti, că acolo un loc aparte îl ocupă Mănăstirea Putna, unde se află înmormântat Ştefan cel Mare. Şi arăta, ceea ce mi se pare important - şi acest lucru se regăseşte şi în cuvântul pe care Iancu Flondor îl ţine înaintea Regelui Ferdinand -, că nu revin acasă doar românii de altădată, ci regiunea vine îmbogăţită şi cu cei care au locuit în spaţiul bucovinean. Este bine de amintit că din acest congres general au făcut parte şi polonezi, şi germani, care au semnat Actul de Unire cu România.

Care a fost parcursul acestui Act, până când a ajuns la Iaşi?

Actul acesta, ca şi odinioară Actul Sfatului Ţării de la Chişinău, a ajuns, e firesc, la Regele României, Ferdinand, marele domnitor numit în istorie Întregitor de neam. O delegaţie desemnată de acest congres s-a deplasat la Iaşi, în fruntea ei avându-i pe Iancu Flondor, dar şi pe Mitropolitul Vladimir de Repta, pe Dionisie Bejan şi alţii. Au prezentat documentul ca fiind voinţa expresă a tuturor românilor şi nu doar a românilor, ci a locuitorilor din Bucovina, de a fi primiţi în Coroana României. Şi, în urma depunerii acestui document, el fost consfinţit şi astfel a intrat în istorie revenirea Bucovinei la patria-mamă.

Cum ar trebui să sărbătorim această zi a Unirii Bucovinei, mai ales în An Centenar?

Cred că mai întâi trebuie să ne cunoaştem istoria. Trebuie să vedem şi părţile frumoase, bune, dar şi mai puţin frumoase pe care le-a cunoscut această provincie numită Bucovina. De regulă, constat faptul că se perpertuează o anumită imagine exclusiv pozitivă. Dar, pentru cei care au locuit în Bucovina acelor vremuri nu era chiar simplu. Aş aminti doar faptul că boierii care aveau teritorii în acea parte a ţării n-au mers în Bucovina, ci au rămas, în cea mai mare parte, dincoace de graniţă. Că ei, într-un fel sau în altul, au vândut sau au închiriat terenurile şi aşa a venit o populaţie numeroasă de alte etnii, tocmai pentru a întări dominaţia străină în Bucovina. Că în Biserică s-a încercat un proces de rutenizare, adică au fost aleşi în funcţii importante eclesiastice oameni care nu erau de neam român. Erau tot ortodocşi sau greco-catolici, dar nu erau de neam român. După cum şi Şcoala a avut de suferit, pentru că cele mai multe şcoli, cu o singură excepţie, erau considerate ca fiind şcoli catolice. Că efectiv a fost o luptă a românilor pentru menţinerea ideii de românism, de limbă română, de credinţă ortodoxă, dar şi pentru o anumită autonomie a instituţiilor româneşti. Încât întâlnim în Bucovina aşa- numiţii învăţători sau dascăli ambulanţi. Pentru că nu aveau şcoli efectiv româneşti, într-o anumită perioadă, mai ales de început, ei se deplasau din localitate în localitate. Iar pe vremea aceea, Bucovina era alcătuită din cinci târguri şi aproximativ 352 de sate.

De aceea, revin, eu cred că trebuie să ne cunoaştem bine istoria. Să înţelegem că, pentru a ne păstra identitatea de neam, de credinţă, de limbă şi tradiţiile noastre sănătoase, trebuie să le ştim mai întâi şi apoi să le apărăm cu orice preţ, cum au făcut şi înaintaşii.