„Trebuie să înţelegem că Hristos învie de fiecare dată când ne înălţăm mintea către El“

† Eftimie

Episcopul Romanului În cadrul scrisorii pastorale adresate de Preasfinţitul Eftimie păstoriţilor Eparhiei Romanului, la praznicul Învierii Domnului, Preasfinţia Sa, după ce „proclamă“, prin salutul sfânt „Hristos a înviat“, realitatea Învierii Domnului, motivează de ce „evenimentul petrecut acum aproape două mii de ani“ este, deopotrivă, un fapt istoric şi metafizic. „Istoric, în sensul că se sprijină pe mărturia vie şi explicită a apostolilor, care au văzut mormântul gol. Metafizic, pentru că evenimentul s-a săvârşit după ce istoricitatea lui Hristos s-a încheiat pe pământ prin pecetluirea mormântului. După Înviere, apostolii au văzut pe Învăţătorul lor într-o înfăţişare nouă, ce nu mai aparţinea acestei lumi. Trupul Său avea alte atribute ce nu corespundeau cu cele pe care ei le cunoşteau. De aceea ochii lor erau ţinuţi uneori să nu-l cunoască (cf. Luca 24, 16). Arătările Mântuitorului de după Înviere, potrivit planului lui Dumnezeu, au avut rolul de a întări credinţa ucenicilor în dumnezeirea Sa, pentru ca aceştia, ulterior, să ne-o întărească pe a noastră. Sfântul Ioan Evanghelistul precizează cu multă tărie spunând: «Ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce ochii noştri au văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit... aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi (I Ioan 1, 1-3)».“ Episcopul Romanului, punctând apoi momentul sfânt al Învierii, arată că „Iisus înviat face parte dintr-o altă realitate, superioară celei în care a trăit, pentru că Învierea Lui nu a fost o reanimare sau o revenire la viaţa de dinainte, aşa cum s-a petrecut cu Lazăr din Betania. Nu! Hristos nu a murit şi a înviat pentru a retrăi încă o dată în această istorie. Înviind din morţi, Hristos a distrus zidul care separă lumea văzută de cea nevăzută, unde spaţiul, timpul şi moartea nu mai există. Prin Hristos înviat, totul intră într-o altă etapă a existenţei, se creează un nou testament, iar porţile raiului se deschid pentru cei susceptibili să perceapă puterea Învierii. Trupul lui Hristos înviat ne dă garanţia că lumea cealaltă există“, mai precizează Preasfinţitul Părinte Eftimie în scrisoarea pascală, explicând, în continuare, semnificaţiile pe care le dobândeşte atât mormântul Domnului, care devine „fereastra prin care se poate întrezări lumea de dincolo“, dar şi Trupul lui Hristos înviat, care „are caracteristicile lumii transcendentale. După Înviere, Hristos este vizibil şi invizibil în acelaşi timp. Îşi manifestă însuşiri şi din lumea aceasta, dar şi din cea de dincolo. Trece prin uşile încuiate, însă pe mâinile, picioarele şi coasta Lui are imprimate semnele acestei lumi. El poartă stigmatele trecutului, întru totul fiind dincolo de lume“. Arhipăstorul Romanului se opreşte apoi asupra salutului pascal al creştinilor, „Hristos a înviat“, pentru a explica că, deşi folosim timpul trecut în afirmarea realităţii Învierii, aceasta nu înseamnă că „Învierea Lui nu este numai un fapt trecut, ci şi unul actual. Când zicem «Hristos a înviat!» nu înseamnă că ne referim la ceva ce s-a petrecut şi nu se va mai petrece niciodată. Învierea este un eveniment care se repetă permanent în istorie. Convenţional, spunem că «Hristos a înviat!» pentru a arăta că Iisus a ieşit din mormânt într-un anumit timp al istoriei, însă, în realitate, trebuie să înţelegem că El învie de fiecare dată când înălţăm mintea noastră către El, când credem în El, când Îi recunoaştem semnele dragostei Sale pentru noi, când ne recunoaştem în El şi El în noi, când aderăm la învăţătura Lui şi împlinim voia Lui“. Învierea este chemarea la „o imensă linişte (...), prin Înviere, neamurile oprimate, minorităţile exploatate sunt chemate să realizeze o nouă ordine umană în lume, aceea a păcii, a egalităţii, a iubirii, prin Hristos înviat. Dacă Hristos învie de fiecare dată, în fiecare persoană şi în fiecare epocă a istoriei, atunci astăzi suntem chemaţi şi noi să încingem hora bucuriei pe întreaga planetă, ca să se instaleze o nouă ordine socială în lume. Sunt pe pământ atâtea naţiuni aşa-zis libere, care trăiesc în ţări supra-dezvoltate, unde Hristos nu învie, pentru că ele persistă deliberat să trăiască în cea mai neagră sclavie morală. Au fost prinse de idolatria modernă a banilor, a puterii, a slavei deşarte, a drogurilor, a prostituţiei etc. De aceea, sunt încartiruite în propriile închisori şi refuză să se elibereze, să zboare către eternitatea lui Dumnezeu, singura cetate de scăpare unde se poate trăi într-adevăr liber“ sunt cuvintele Preasfinţitului Eftimie din pastorala amintită. Referindu-se la momentul de cumpănă pe care-l traversăm în această perioadă de criză economico-socială, arhipăstorul romaşcanilor îndeamnă la o apropiere de Dumnezeu, ca Cel în măsură să ne „inspire cum să abordăm lucrurile. El nu intervine concret în istorie pentru că ne-ar îngrădi libertatea, dar, prin puterea Duhului Sfânt, ne inspiră să ieşim din orice criză. Să-i cerem ajutorul! Aşadar, Paştile anunţă omului adevărata libertate şi izbăvire. Hristos doreşte un popor de oameni liberi, eliberaţi de ispita banului, a puterii; un popor care ştie să trăiască în raiul fericirilor, acolo unde se află adevărata libertate. Mântuirea adusă de Hristos rezidă în profilarea «săracilor cu duhul», «blânzilor», «pacificatorilor», «însetaţilor de dreptate», «milostivilor» etc.“. Preasfinţia Sa îşi încheie scrisoarea pastorală cu îndemnul călduros la cultivarea virtuţilor în spiritului de solidaritate creştină. „Pentru că vremurile sunt tulburi, greutăţile se înmulţesc, agitaţia lumii sporeşte, acum este nevoie, mai mult ca oricând, de unitate, credinţă şi nădejde ca «să putem sta împotriva duhurilor răutăţii care zboară în văzduh». De aceea, ascultarea, încrederea, sinceritatea, răbdarea, frăţietatea, întrajutorarea să fie virtuţile care să vă caracterizeze pe fiecare. Am nădejde că fiii şi fiicele eparhiei noastre, ca «mădulare vii ale Bisericii», vă veţi face datoria faţă de voi înşivă, faţă de ţară şi Biserica noastră dreptmăritoare, promovând valorile ei spirituale şi culturale, împlinind, după chemarea şi darurile fiecăruia, voia lui Dumnezeu.“