Trei studii de caz privind lectura

„Că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor”, spunea, cu aproape patru secole în urmă, cronicarul Miron Costin. Și pe bună dreptate.

Dar lectura nu este doar o plăcută zăbavă, un mijloc minunat de a-ți petrece timpul liber, ci mult mai mult decât atât. Prin citit îți construiești cultura și, cum atât de frumos spune personajul principal din „Arta conversației”, romanul Ilenei Vulpescu, este un mod de a înţelege cum merge lumea şi, implicit, cum să te mişti în ea.

Lucrul acesta este valabil pentru aproape orice fel de carte. La fel ca atât de mulţi români, am citit, la o vârstă fragedă, inegalabila serie de romane „Cireşarii” semnate de Constantin Chiriță. De acolo am aflat - și am ținut minte până azi - auto-epitaful pe care și l-a scris marele poet Publius Ovidius Naso, exilat pe malul Mării Negre, numită Pontus Euxin de către romani, epitaf care ar fi trebuit să-i străjuiască mormântul, care însă nu s-a găsit niciodată, drept care catrenul împodobește soclul statuii din piața care-i poartă numele în centru Constanței, Tomis pe vremea sa:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul

Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent.

O!, tu, ce treci pe-aicea, dacă-ai iubit vreodată,

Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin.”

Și tot al cincilea și ultimul volum al „Cireșarilor” m-a făcut să reflectez îndelung la o replică a celui mai simpatic personaj, Tic. Mărturisindu-i bărbatului necunoscut visele sale, acesta îi răspunde zâmbind ironic: „Toți spunem așa când suntem tineri...” Departe de-a fi intimidat, tânărul zice: „Da? Înseamnă că undeva e o trădare!” Cât de bine rimează asta cu sentința formulată de Constantin Brâncuși, pe care îl celebrăm anul acesta: „Când am încetat de a mai fi copii, am încetat de a mai fi”.

Deși foarte diferite ca stil, două romane - „Nimic nou pe frontul de vest”, de Erich Maria Remarque, și „Monte Cassino”, de Sven Hassel - mi-au tulburat imaginea exclusiv eroică a războiului cu care fusesem alimentat în școală: războiul e un iad, spun şi exemplifică ambii autori, un iad dominat de mizerie şi de spaimă, un haos în care nu rareori artileria trage din greșeală asupra propriilor trupe de infanterie avansată...

În paranteză fie spus, Hassel, considerat de unii un autor minor, dă un răspuns memorabil întrebării „Cum de a îngăduit Dumnezeu războiul?” - „Dumnezeu nu a îngăduit. El a dat oamenilor libertatea, inclusiv aceea de a face un război”.

Și, pentru că tot am pomenit de spaimă, ce revelație extraordinară am avut citind, tot în adolescență, o... bandă desenată, mai exact „Teddy Ted”, în legendara revistă „Pif”. Pentru copii? Nu numai... La un moment dat, personajul principal se confruntă cu o situație extrem de periculoasă, de care îi este, omenește, frică, dar, pentru că lupta pentru o cauză generoasă, se duce. „Acesta e curajul!”, spune un alt personaj. Curajul adevărat e atunci când faci ceva de care ți-e frică. Teama face parte din curaj! Am fost de-a dreptul uluit de descoperire. Ulterior, sigur, am găsit aceeași idee în multe texte de beletristică, filozofie sau psihologie - dar cât a contat atunci, în zorii formării mele!

Iată doar trei exemple despre cum cititul poate fi, și de regulă este, și altceva decât o îndeletnicire plăcută.