Tristeţea osândirii şi bucuria vederii cu ochi buni

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin! Acestea sunt cuvintele cu care se încheie rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care marchează slujbele Postului Mare. Repetată în fiecare zi, este însoţită de trei metanii mari. Pentru fiecare dintre noi, aceste cuvinte sunt un alt fel de a privi lumea decât modul în care ni se descoperă zilnic în faţa televizorului, ni se arată în fascinanta realitate a calculatorului sau chiar altceva decât întâlnim zilnic pe stradă. Oameni, oameni şi iar oameni. Zilnic interacţionăm cu cei din jurul nostru şi… permanent rămânem cu un gust amar. Uneori, chiar foarte amar. Traficul intens, zarva nesfârşită de la serviciu şi agitaţia, regulile sociale aşezate de cele mai multe ori împotriva bunului-simţ sunt argumente inepuizabile şi de neclintit pentru lenevirea întregii noastre fiinţe într-o lume în care nici nu mai ştii cum trebuie să fii. De fapt, ne aflăm într-o permanentă şi nesfârşită raportare negativă la celălalt. Cu o atitudine de revendicare cerem de la celălalt şi ne întrebăm de ce n-a fost atent la mine, de ce nu mă ajută etc. Foarte rar se întâmplă invers, ca noi să fim sensibili la nevoile celuilalt. Ultima cerere din rugăciunea Sfântului Efrem arată una dintre formele cele mai acide ale păcatului. Justificare şi autodivinizare la nivel personal, cât şi ură şi dispreţ la nivel comunitar. Acest strop de rugăciune adâncă poate fi pentru citadinul învăţat cu moda postului un medicament prielnic prin care să renunţe la confort, la voia proprie, la somn, la timp liber. Toate acestea pentru Dumnezeu şi pentru celălalt de lângă noi. Ne abţinem să mâncăm o zi sau chiar două, ne mai plecăm şi genunchiul de două, trei ori şi zicem că am ţinut post, dar bucuria vieţuirii vine prin vederea greşalelor noastre şi neosândirea celuilalt care a obosit să fie judecat pentru orice călcare de poruncă. Nu ne mai acceptăm limitele, aşteptăm recunoştinţă şi atenţie din partea celorlalţi, precum şi multe succese din partea noastră. Suntem într-o continuă foame de apreciere şi ne camuflăm meschinele interese personale în gesturi superficiale, fără să conştientizăm mereu că putem osândi pe fratele nostru prin cea mai mică exprimare, prin cel mai discret gest sau vibraţie a sentimentelor din adâncul inimii noastre. Evaluăm realităţile doar cu etalonul propriei noastre vieţi. Postim chinuindu-ne pentru o zi, două sau mai multe trupul, dar dacă acest efort făcut de fiecare după putinţă nu îndepărtează osândirea aproapelui, nu ne ajută să lepădăm certurile cu fraţii noştri, nu ne face să nu mai întoarcem spatele semenilor, nu suntem prea aproape de adevăratul post plăcut Domnului şi Stăpânului vieţii noastre. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, lirica pocăinţei Sfântului Andrei Criteanul, precum şi toate celelalte imne liturgice ce încadrează efortul nostru duhovnicesc, al înaintării către gustarea din bucuria Învierii, arată că în zadar nu ne atingem cu buzele de carne dacă cu gura noastră mâncăm pe fratele nostru.