Tudor Gheorghe, un suflet autentic de român

Cine nu îl cunoaște azi pe maestrul Tudor Gheorghe? Cântărețul, rapsodul, compozitorul - un suflet de român adevărat, care în ultimii douăzeci de ani a devenit, alături de alte valori, un simbol al simțirii și culturii românești. Cu siguranță ați fost măcar la un spectacol de-al său de unde ați plecat emoționați și hotărâți să schimbați ceva sau ați lăcrimat măcar o dată la una din piesele sale.

Tudor Gheorghe, după cum însuși mărturisește, „n-a fost mânat de interese, ci a fost chemat de dor” să existe și să fie ca un strigăt în pustietatea acestei societăți tot mai străină și tot mai goală, care nu mai știe să simtă creștinește. El a fost primul și cel mai important artist român care a avut curajul să facă recitaluri și cântece pe versurile poetului Radu Gyr, mărturisitorul din temnițele comuniste, încă de pe vremea când nu se știa de ororile regimului din închisorile de la Aiud, Pitești sau Gherla. Tudor Gheorghe este cel care a scos la lumină, odată cu poeziile lui Radu Gyr, şi durerea românilor, care prin munți de suferință au rezistat regimului ateu, venit de la Răsărit. Colindele foarte cunoscute „A venit și aici Crăciunul” sau „Vin colindătorii”, alături de alte compoziții de suflet, au fost scrise în închisoare și promovate de Tudor Gheorghe în concertele sale atât de iubite de români.

„Din cauza credinței, tata a fost condamnat și închis vreo 22 de ani”

Foarte puțini știu adevăratul motiv pentru care inima lui Tudor Gheorghe bate românește cu atâta intensitate. Acesta s-a născut la 1 august 1945, în comuna Podari, județul Dolj. „Am fost de mic oblăduit de Sfânta Biserică, întrucât mi-am petrecut copilăria în strana bisericii din satul natal, alături de tatăl meu, care era dascăl acolo, participând la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători. De acolo am înţeles ce înseamnă să-ți crești copiii cu respect față de oameni și dragoste și frică de Dumnezeu, așa cum spune o vorbă din tradiția poporului nostru”, își amintește artistul.

Tinerețea nu i-a fost ușoară, deoarece tatăl său a fost arestat și închis la Aiud. „Din cauza credinței, tata a fost condamnat și închis vreo 22 de ani, de unde a ieșit și mai credincios după aproape 7 ani”. Aici Ilie Tudor, tatăl artistului, a avut privilegiul să cunoască o parte din elita spiritua­lității românești. „Atunci când am stat cu Nechifor Crainic alături, cu părintele Stăniloae, cu Radu Gyr, cu toți titanii aștia, pentru mine a fost o adevărată facultate, pentru că altfel, eu rămâneam cântărețul simplu din Podari. În închisoare m-am clădit, m-am întărit sufletește, aici am văzut cu ochii mei cum spiritul învinge materia”, mărturisea nea Tudor, tatăl artistului, într-un interviu.

Copilul de altădată

Maestrul Tudor Gheorghe a trăit ca un copil simplu de la țară. „Mă sculam dimineața și mă duceam cu vacile, mă încălțam doar când mergeam la biserică, iar în rest, de cum se făcea poteca pe lângă gard primăvara și până toamna când veneau noroaiele, picioarele mele n-au cunoscut asuprire, ca să spun așa. Eram în contact direct cu pământul. Asta mi-a rămas și acum, că-mi place să merg desculț. Frumos a mai fost, dar păcat că mi l-au luat pe tata!”, mai spune cântărețul.

După ce l-au condamnat pe nea Tudor 22 ani, comuniștii i-au confiscat și toată averea, lăsând în urmă o soție singură, cu trei copii de crescut. „Mama era o țărancă adevărată. Avea o forță de muncă extraordinară, era un exemplu pentru toți. Trăgea de nu i se mai vedeau mâinile când secera la grâu. Eu făceam legăturile, apoi tata lega snopii, asta înainte să-l ia la Aiud”. Detenția tatălui său l-a întărit, deși pare greu de crezut. „Am rămas la intrarea în adolescență fără tată, aruncat pe drumuri într-un fel. Și atunci trebuie să înveți să supraviețuiești. Fiind de la țară, mă urcam în pom primăvara, odată cu cireșele sau corcodușele, și coboram toamna, cu nucile și gutuile. Nu era o problemă să te hrănești. Problema spirituală era cea mai gravă, pentru că puteai să te pierzi dacă nu aveai încredere, dacă nu credeai în ceva intrai într-o stare pe care azi noi o numim depresivă - te blegeai, așa ziceau ai mei”, mai explică maestrul.

„Educaţia religioasă este indispensabilă pentru această generaţie!”

Tudor Gheorghe a avut o copilărie minunată, și de aceea regretă transformarea satului său natal. „Măcar duminica să-și mai poarte costumul popular, să se ducă la biserică, să-și păstreze hora, să-și păstreze datinile și obiceiurile. E bine să nu ne uităm niciodată tradițiile, pentru că exact acestea sunt lucrurile esențiale cu care ne mai putem noi mândri în această Uniune Europeană, care pe mine mă scârbește”.

Prin activitatea artistului curg rugile tatălui său pe când era în temniță, dar și ale celorlalți mărturisitori care au plătit cu mulți ani și multe chinuri, umilințe, bătăi, frig și foame dorința lor de a nu-și vinde credința și neamul românesc. „Consider că educaţia religioasă este indispensabilă pentru această generaţie, pentru copiii şi tinerii de astăzi. Cei mai în vârstă, cei care au crescut după instaurarea regimului comunist, când Biserica a fost chinuită şi marginalizată, au fost privaţi de această binecuvântare. Rodul acestei perioade se simte azi. Lipsa de respect, brutalitatea, vulgaritatea în exprimare şi în atitudine, felul în care am învăţat în mod liniştit să furăm, să minţim, fără nici un fel de jenă, fără nici un fel de teamă, este rodul acelei perioade în care nu aveam acces la morala creştină. Avem obligaţia morală cel puţin să ne creştem generaţiile care ne urmează într-un climat adevărat, într-un climat creştin”, mai spune Tudor Gheorghe.

Pe 22 martie 2015 tatăl lui Tudor Gheorghe a plecat la Domnul, unde cu siguranță s-a întâlnit cu camarazii de suferință din închisori. Despre sufletul și dragostea pentru cultura românească a artistului, scriitorul Marin Sorescu mărturisea: „De fiecare dată când îl ascult - și asta se întâmplă des - Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească - populară și cultă - poate mișca munții. (…) Problema mea, inhalând prin toți porii melodia ființei sale, este cum să-mi stapânesc o lacrimă de dragoste, admirație și mândrie că poate exista acest fenomen”.