Ucenicie cu Daniil Sihastru

Într-o bucoavnă, pe a cărei primă copertă, sub cupola albastră a cerului, împărăţeşte măiestrul chivot de pe altarul Terrei, Biserica Voroneţului, creionând portretul Măicuţei (vrednica stareţă, stavrofora Irina), autoarea îşi deschide scriitura cu o mărturisire, una de credinţă: „Dintru început obştea noastră a înţeles că are ca mijlocitor şi purtător al rugăciunilor sale întru Domnul pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastru“. Sunt aceste slove expresia unei credinţe ce răzbate din adâncuri de fiinţă şi se înalţă către tării, cele care aici, la Voroneţ, au pogorât şi au cuprins cu toată  splendoarea lor pereţii ctitoriei ştefaniene. În curgerea lor, rândurile scrise cu un colţ al inimii desluşesc tâlc din cel miezos: „Când greutăţile începutului păreau că ne copleşesc, s-a pus rânduială ca la mormântul sfântului să se citească fără întrerupere, zile în şir, Psaltirea.(…) Cântând Acatistul Sfântului Daniil, mi-a atras atenţia o sintagmă rară… „Bucură-te, că lespedea de piatră a mormântului tău căldură tainică revarsă.“ O vreme am crezut că e doar o metaforă ce se referă la căldura sufletească pe care o încearcă, cu bucurie, cel ce sărută piatra. Aveam să mă conving prin experienţa Măicuţei Stareţe că formularea se referă la ceva real, palpabil.

Aceste tâlcuiri sunt prinse-n „Mănunchi de gânduri“, carte pe care Maica Elena, haristicul ghid al Mănăstirii Voroneţ, a publicat-o în 2014 la Editura Geea, ultima apariţie dintr-un şir de tipărituri date la iveală de cuvioşia sa de aproape două decenii încoace, între care cea mai de seamă este albumul dedicat chinoviei unde se nevoieşte. Aidoma cărţilor premergătoare, şi aceasta, neiscălită, cum se obişnuieşte, pe prima copertă, radiografiază cu precizie un fel de a fi, un mod de a gândi şi lucra, de a asuma rosturile sortite de Pronie. Maica Elena Simionovici, în acte de stare civilă din ţinutul Iaşilor, de la Lungani, a fost, se vede, hărăzită slujirii cuvântului. După terminarea  Facultăţii de Filologie la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi, în 1969, a oficiat la altarul cuvântului ca profesor de limba şi literatura română în Vatra Moldoviţei, aşezare din împărăţia de poveste a Obcinelor Bucovinei. Avusese norocul să vieţuiască nu doar sub streaşina muntelui şi codrului, ci şi în apropierea uneia dintre chinoviile din colanul de nestemate din Moldova voievodală, Mănăstirea Moldoviţa. Aici, s-ar putea spune, pentru Elena Simionovici s-a limpezit şi a luat chip o altă chemare, rudenie cu acea a slujirii la altarul limbii şi literaturii române,  chemarea logosului şi cuvântului sfinţit. O maică de fel din aceeaşi parte de ţară cu a sa, de loc din Goruni, Tomeşti, Iaşi, o făptură cu trupul vânjos ca de stejar al gliei părinteşti şi sufletul cântător ca frunza mesteacănului ce albeşte ţintat tâmplele Obcinelor, maica Irina, pe atunci ghidul Mănăstirii Moldoviţa, i-a deschis larg porţile chemării întru logos. Când maica Irina a primit nobila misiune să redeschidă cu ascultare de stareţă Mănăstirea Voroneţ, ferecată vreme de secole, profesoara Elena Simionovici a simţit că locul ei este acolo unde răsuna chemător glasul lui Daniil Sihastru, ce poftea pe cei doritori să ucenicească sub îndrumarea spiritului său la Voroneţ. Intrată în obştea ce trebuia să reînnoade un fir  de atâta amar de vreme rupt şi să reia totul de la început, Maica Elena a pus umărul la toate cele multe ce erau de făptuit, dar s-a folosit mai ales de darurile din părinţi în părinţi. S-a consacrat cu devoţiune renaşterii şi reînvierii duhului celui vechi, duhului mănăstiresc ce nu dispăruse, ci numai stătuse în adormire, proteguit însă de grija Cuviosului Daniil, cel care doarme somnul de veci sub lespedea izvorâtoare de căldură. Acest duh se cerea întrupat şi era de datoria ucenicelor care răspunseseră chemării să ducă la bun sfârşit lucrarea. Monahia Elena s-a înfăţişat cu darul ei cel mai de preţ, cu iscusinţa rostirii cuvântului şi revelării frumuseţilor lui tainice. Cu acest har s-a îndeletnicit din 1991, când a intrat în obşte, călugăriţa Elena. A cuvântat neostenit, omiletic,  pelerinilor, a scris cu dogoare articole tălmăcitoare ale frumuseţii şi unicităţii locurilor şi oamenilor şi le-a adunat apoi în cărţi de învăţătură. S-a străduit să săvârşească mai bine aceste meniri cu sentimentul că urmează ca ucenică poveţele mentorului ei, Cuviosul Daniil, şi ascultările rânduite de acesta. Slujirea s-a înscris sub semnul triadei „Adevăr, Iubire şi Frumuseţe“, subtitlul lucrării ei de licenţă, „Mănăstirea Voroneţ“, susţinută la absolvirea în 1995 a Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Universitatea ieşeană.

Acestei triade a stărilor existenţiale i se subsumează însemnările din ultima carte a monahiei Elena, intitulată „Mănunchi de gânduri“. În cele trei secţiuni, „Oameni…“, „Cărţi…“, „Locuri…“, scriind cu bucuria descoperirii dragostei de aproapele, verităţii şi minunăţiei lumii, monahia îşi aşază sufletul în palmă şi ne arată generos  lăuntricităţile  sale, în care toate sunt scăldate parcă în lumina cea albastră a Voroneţului. Scrisul monahiei cucereşte nu atât prin arta cuvântului, cât prin puterea lui mărturisitoare despre sine şi alţii. Verbul aşternut pe hârtie parcă scoboară din vorbirea caldă, plină de arome, cu care încântă de decenii pe cei care păşesc pragul Voroneţului, români, ori veniţi de aiurea, convingându-i că au intrat pe o cale bătută cu pietre scumpe. Pulsează în rostire, ca şi în cuvântul scris, mândria că făptuirea e românească, dar şi aceea că se alătură atâtor şi atâtor minuni de pe faţa pământului. Respectul propriu şi cel al alterităţii sunt dovada că ucenica cuviosului îşi rostuieşte existenţa pe valori solide, eterne, aşa cum s-au întemeiat de la Hristos încoace. Pentru maica Elena toate se întâmplă cum se întâmplă urmare a legământului din ceasul intrării în monahism, ce nu şi-a stins nici azi ecourile, ci se perpetuează cu emoţie vie ca şi atunci, cum însăşi monahia o spune, amintindu-şi clipa astrală a vieţii sale: „Dimineaţa devreme eu eram în Biserica străjuită de lumânarea aprinsă la călugăria pe care o păstrez cu sfinţenie şi pe care aş dori-o aprinsă când mă voi muta la Domnul“.

Aprinsă fi-va, pentru că arzătoare este trăirea celei care uceniceşte cu Sfântul Cuvios Daniil Sihastru.