Uitarea

George Banu este unul dintre cei mai importanţi teatrologi din lume ai ultimelor decenii. Plecat în Franţa de aproape 40 de ani, el în tot ce a făcut a dobândit dar ceresc. De aceea cugetările sale asupra teatrului nu sunt simple speculaţii, ci creează un veritabil spaţiu epifanic.

Dacă ar fi, după ani şi ani, să mă gândesc la George Banu, în minte mi-ar răsări imaginea lui superbă despre omul văzut din spate, cu alte cuvinte, omul întors de la confruntarea cu semenii şi proiectat asupra unei alte lumi netede, curate şi cuminţi, aşa cum aceasta arată în multe dintre tablourile unuia din pictorii săi favoriţi, care de altminteri l-a şi inspirat, Caspar David Friedrich. De curând am citit o carte de-a lui de o mare savoare intelectuală, "Trilogia îndepărtării" - "Odihna", "Noaptea", "Uitarea" -, apărută la Cartea Românească, în traducerea Ilenei Littera şi a Ancăi Măniuţiu. Sincer să fiu, nu prea am văzut cronici, cartea aşadar nu prea a fost luată în seamă şi, la urma-urmei, dacă stau bine să mă gândesc, nici nu se putea altfel deoarece, discutând un triptic "negativ", oamenii parcă erau şi invitaţi s-o ignore. Clipe de... odihnă Din 1990 încoace, aşa cum ştim, principala noastră preocupare a fost memoria. Era datoria noastră de-a ieşi din uitarea forţată la care ne condamnase comunismul. Nu întâmplător una din cele mai importante publicaţii apărute imediat după 1989, a cărei menire era tocmai aceea de-a scoate la iveală nedreptăţile trecutului, s-a intitulat "Memoria". Ironia face că revista era condusă de un domn pe care-l chema tot Banu, plecat de mai mulţi ani dintre noi. Acum, când în general lumea nu prea mai pune preţ pe memorie şi trăieşte într-un stil vulgar hedonist, ca să se simtă bine şi să uite, iată că printr-o asemenea carte subţirică Uitarea cu majusculă ajunge să fie reabilitată. Rar mi-a fost dat să citesc pagini mai frumoase despre o asemenea triadă. Aşadar, nu facerea ar conta, ci desfacerea, nu meşteşugul, ci contemplaţia, nu ţinerea de minte, ci uitarea. Întreprinzătorii diurni nu ne interesează. Noi suntem nişte uituci nocturni, care plutim în nişte ambarcaţiuni bizare, nuferi ai Neantului. Nu am ce cita din carte, fiindcă totul ar trebui citat. De reţinut totuşi că în carte, dovadă de maximă luciditate, autorul nu împinge elogiul în zone lăbărţate, ci permanent vrea să pună în evidenţă şi calităţile perechilor antinomice. Dacă uităm tot, ne îmbolnăvim de Alzheimer. Dacă nu ne trezim, murim. Dacă facem din odihnă principiu de viaţă, vom fi înconjuraţi de pustiu. Uitarea pare să fie la îndemâna tuturor, de aceea şi poate fi vulgarizată. Uitarea e oceanul în care toţi ne înecăm. În schimb, memoria formează un arhipelag preţios. Duhovniceşte vorbind, nu somnolenţii sunt cei valoroşi, ci veghetorii, oamenii care nu dorm decât foarte puţin şi fac din viaţa lor o trezie continuă, aşa cum şi rugăciunea e continuă. George Banu nu ia în seamă acest aspect deoarece domnia sa e un estet desăvârşit. În orice caz, dacă doriţi să câştigaţi câteva clipe de... odihnă, citiţi această carte! Vă va ajuta să gândiţi altfel decât până acum.