Ultimul tren spre fericire
Închipuiţi-vă următoarea scenă, cât se poate de verosimilă: mă aflu în Gara de Nord şi vreau să ajung la Cluj. La Casa de bilete:
„Un bilet până la Cluj, la Rapid, vă rog. V-aş ruga să-mi daţi la vagonul restaurant.“
„Vreţi să fumaţi!“, mă asigură doamna de la ghişeu.
„Nu, nu fumez. Vreau acolo pentru că e singurul vagon în care au prize şi nu pot folosi laptopul pe toată durata călătoriei decât dacă am o sursă de energie“, îi explic pedant.
„E păcat, la vârsta dumneavoastră să fumaţi“, mă apostrofează femeia, ca şi cum replica mea anterioară nici n-ar fi fost rostită vreodată. „De fapt, nici acolo nu e voie.“
„Dar nu fumez, doamnă, vreau doar să folosesc laptopul. Ştiţi... e drum lung...“
„Câţi ani aveţi?“, m-a întrebat uitându-se la monitorul din faţă în timp ce-şi ţuguia buzele de gheişă întârziată. („Fluturare de gene“, cum ar spune Joyce; „şi aşa mai departe“, cum ar spune defunctul Salinger.) În tot acest timp, în spatele meu se face coadă. Oamenii vociferează. Plâng. Oftează: isterie refulată, hai domâle, mişcă-te drăguţă, avem şi noi un tren de prins şi aşa mai departe, cum spuneam.
„Calculatorul dă bilete cum vrea el“, mă anunţă femeia fără să mă privească. Îi pot citi satisfacţia pe profilul care decupa în roz-pătat harta feroviară a ţării de pe peretele opus. Eram un actor modern într-o tragedie antică: la cheremul Moirei, în bătaia vântului, părăsit, lăsat în seama unei ustensile care nu ştie să se exprime decât prin 0 şi 1.
Problema, de fapt, nu e că nu m-am putut folosi de laptop decât vreo oră. Însă, dacă vă uitaţi pe internet, puteţi vedea că preţul unui bilet cu Rapidul e considerabil mai mare decât cel al unei călătorii cu Acceleratul. Şi diferenţele se opresc aici. Mai mult, există trenuri accelerat care parcurg aceeaşi distanţă într-un timp mai scurt decât cele rapid, chiar dacă plăteşti mai puţin. Condiţiile din tren sunt identice: fără apă, fără prize, fără căldură de multe ori, fără un aer respirabil, fără viteză, cu întârzieri considerabile, cu alţi cinci oameni îngrămădiţi într-un compartiment imund, deşi tot vagonul e gol. Şi, s-ar părea, toate astea se întâmplă pentru că toţi ne vor binele - de la vânzătoarea de bilete şi până la Naşul supraponderal cu chipiul aşezat într-o rână pe un cap ieşit din pensula lui Goya.
Am fost nevoit să parcurg drumul, plictisitor şi iritant, de la Bucureşti la Cluj moţăind cu capul pe geantă (a mea nu mai încăpea între paporniţele partenerilor de călătorie, la locul de bagaje). Până la urmă, tot spre binele meu, nu? Am ajuns în Ardeal „odihnit“.
Am mai scris aici despre sentimentul de persoană asistată pe care-l am, de foarte multe ori, ca cetăţean român. Toată lumea îmi vrea binele, iar cei din jurul meu - şi nu numai - nu scapă nici o oportunitate să-mi arate asta, chiar împotriva voinţei mele. Ei ştiu mai bine. Sunt edificaţi. Au certitudini. Dubitaţiile mele, metodice sau nu, puberale în orice caz, nu sunt dezirabile. Încurcă. Amplifică depresiile. Hedonismul meu mic-burghez şi chiar banalele necesităţi de om civilizat sunt aşezate pe patul lui Procust şi ajustate, croite după standardele „sănătăţii“ recepte. Tot ce nu e conform simţului comun şi instinctului de conservare „general uman“ e ori inutil, ori îngraşă, ori e de-a dreptul letal. Viaţa mea e hotărâtă, plebiscitar, de o societate de filantropi. În acest caz, cred cu toată tăria că un om care e asistat fără să aibă, cu adevărat, nevoie de asta, e, de fapt, urmărit. Detaşamente de filaj, în care s-au înscris aproape toţi, îţi îndeasă fericirea pe gât, fără să poţi opune rezistenţă. În această situaţie, micile mele revolte nu-s decât surfingul unei coji de nucă pe creasta unui val tsunami: mai devreme sau mai târziu voi sfârşi fericit, cedând metodelor eudaimoniste ale semenilor. Cred că şi pe piatra mea tombală îmi vor dăltui sentinţa-epitaf: „Să fii fericit, că altfel te ia naiba!“. Până la urmă, n-a spus nimeni că fericirea se obţine fără sacrificii şi chinuri.
N.B.: Am scris acest articol pe drumul de întoarcere. Prin jocul hazardului, calculatorul m-a repartizat la vagonul restaurant. Gheişa avea dreptate: aici fumatul este interzis. Prin lege. Ceea ce nu ştie ea e că, în practică, este, totuşi, permis, dar numai cu voia barmanului şi graţie cecităţii induse a Naşului.