Un bastion al feminităţii creştine salvatoare

Într-o călătorie recentă în Rusia, în cadrul unui moment de protocol cultural organizat de Festivalul de Film "Îngerul luminos", am văzut "Evgheni Oneghin". Era primul meu contact integral cu celebra operă a lui Ceaikovski (rar văzută pe scenele româneşti), prilej de a reciti cu ochi mai maturi la fel de strălucitul roman versificat al lui Puşkin. Răvăşitor-tânguitoarea arie a trădatului Lenski, înflăcărata, dar înţeleapta Tatiana, atât de iubită de ruşi, îmi deschideau deodată porţile unei revelaţii.

E steril şi abstract a vorbi unui public secular despre concepte ca femeia sau familia creştină în lipsa unor repere culturale inspiratoare, în special din marea literatură, însă limpedea poveste de prietenie, iubire, trădare şi căinţă, pe care o ştiu toţi şcolarii, întrupată de muzica fluidă şi caldă, lipsită de efecte facile, se elibera de cadrele moralismului şi clişeului clasic, pentru a mi se deschide în toată anvergura şi frumuseţea elevatei trăiri a feminităţii creştine. Tatiana lui Puşkin - pledoarie pentru trezvie şi castitatea iubirii conjugale În plin ev de elanuri romantice, când eroii literaturii occidentale îşi câştigau reputaţia prin avântul cu care cedau impulsurilor inimii, spre a se prăbuşi în neantul autodistrugerii, Puşkin demasca juvenilitatea acestui val pătimaş, pentru a demonstra că patosul cel mai înalt poate convieţui cu raţiunea, potenţând ascensiunea spre osmoza sofianică a celor două, şi că tensiunea dintre ele poate genera capodopere. În "Oneghin" Puşkin îl ironiza pe byronianul Childe Harold, rătăcitorul taciturn cu inima îngheţată, al cărui nihilism avea să contamineze mai mult decât o epocă literară. Puşkin i-o opune pe Tatiana, meditativa provincială care se îndrăgosteşte de cinicul Oneghin, suportându-i cu stoicism umilinţele, dar capabilă să se rupă din vraja iubirii amăgitoare, când acesta decade moral tot mai jos, şi să-şi vindece inima şi viaţa. Inteligent şi diafan ca muzica lui Mozart, grav ca un vechi epos slav, poemul lui Puşkin poate fi citit azi şi ca o strălucită pledoarie pentru trezvie sufletească, castitate şi trăinicia iubirii conjugale. Probabil de aceea luminoasa Tatiana s-a contopit cu imaginea stoicei fecioare muceniţe din zorii creştinismului, pe care studenţii şi-au ales-o ca patroană încă din secolul XVIII. Succesul celor două imagini feminine în cultura rusă, a diaconiţei mărturisitoare şi a femeii care ştie să-şi apere căminul şi sufletul de himere, a devenit o redută de prezervare a unui model de virtute pe care literatura apuseană l-a epuizat. Un cuplu de sfinţi… ca-n poveşti De la teatrul de operă moscovit vântul m-a purtat către vechea vatră a Muromului, obârşia legendarului viteaz Ilya Muromeţ, dar şi lăcaşul de păstrare a multor odoare de sfinţi. Dintre aceştia, Cuvioşii Cneji Petru şi Fevronia m-au cucerit iremediabil. Fascinanta lor poveste de dragoste aduce împreună vraja inocentă a basmului cu dorurile romanticilor şi cu trezvia vieţii duhovniceşti, într-o nestemată a literaturii medievale unică în Vieţile Sfinţilor. Capacitatea lor de a întregi în plan spiritual un model cultural de cuplu creştin îi face azi deosebit de preţioşi. Demult, conducerea Muromului a fost tulburată de un duh necurat, care o ispitea pe soţia cneazului. Cneaghina află că pieirea i-o va aduce "braţul şi sabia lui Petru" şi îi dezvălui taina soţului său. Petru, fratele mai mic al cneazului, îndrumat de un înger, găseşte o sabie în biserica unei mănăstiri, cu care omoară balaurul. Însă câteva picături din sângele zmeului îl stropesc şi îl umplu de lepră. După străduinţe zadarnice de vindecare, ajunge la Fevronia, o fată săracă, vestită pentru puterile ei tămăduitoare. Fata se învoieşte să îl vindece cu condiţia ca Petru să o ia de nevastă. Petru acceptă şi este vindecat, dar refuză să-şi respecte făgăduinţa. Se umple din nou de lepră şi se întoarce ruşinat la Fevronia, implorând-o din nou să îl vindece, iar fata îi impune aceeaşi condiţie. Petru consimţi şi o luă de nevastă. La scurtă vreme, cneazul muri şi conducerea Muromului îi reveni fratelui său mai mic, Petru. Astfel, şi Fevronia ajunse cneaghină. Însă boierii nu o iubeau, pentru că era de obârşie umilă şi îi cerură să părăsească cetatea. Fevronia se învoi, cu condiţia ca şi boierii "să-i dea ceea ce le va cere: pe Petru". Petru se supuse voii soţiei şi cei doi părăsiră cetatea şi înalta dregătorie. În scurt timp, însă, începu vărsarea de sânge pentru putere şi boierii îi rechemară pe cnejii alungaţi. Aceştia se întoarseră şi domniră în pace, împlinind legea Domnului, până la adânci bătrâneţe. Călugărindu-se cu numele David şi Eufrosina, ei se rugară să moară în aceeaşi zi şi să fie îngropaţi în acelaşi mormânt. Şi ambii se stinseră pe 25 iunie 1228, la aceeaşi oră. Dar dorinţa nu le fu respectată şi, potrivit rânduielii călugăreşti, trupurile le fură aşezate în morminte separate, fiecare în mănăstirea sa. A doua zi, însă, ele fură descoperite împreună. Monahii le mutară iarăşi separat, dar minunea se repetă şi de atunci ele odihnesc împreună. O eroină literară şi una hagiografică îşi dau mâna întru consolidarea unui bastion al feminităţii creştine salvatoare, rezistent la toate valurile ce vor să şteargă profilul sacru al cuplului.