Un chip smerit, greu încercat de nevoi
„Îngerașul” Catedralei „Adormirea Maicii Domnului” din Caracal, sau „doamna Florentina”, cum o știe toată lumea, este o femeie cum rar se mai găsește în ziua de astăzi: simplă și smerită, cu o inimă caldă, lângă care simți dragoste și bunătate, și pe care, dacă ai cunoscut-o o dată, nu ai cum să nu o iubești. Inocentă ca un copil, mereu veselă și foarte harnică, ea este icoana vie a româncelor de odinioară, care erau mame devotate, gospodine și bune creștine. Deși a suferit foarte mult în viață, mărturisește apăsat și cu bucurie: „Mântuitorul Hristos este viața și comoara mea și nu îmi mai trebuie nimic altceva!”
De 15 ani, Florentina Mitru este „stâlpul” Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Caracal, îngrijind-o zi de zi cu mult devotament: singură spală covoarele, îngrijește florile din grădina bisericii, spală veșmintele și are mereu o vorbă bună pentru fiecare suflet necăjit.
Florentina Mitru s-a născut în 1949, în comuna Reșca, județul Olt, într-o familie de oameni simpli, cu opt copii. „Pe vremea aceea, de mic trebuia să fii harnic. În vacanța de vară ne trimiteau părinții la pădure să adunăm lemne, sau la câmp cu animalele. Noi nu vedeam asta ca pe o povară, ci ca pe o bucurie, căci erau copii mulți cu care munceam, dar ne mai și jucam”, își amintește ea.
„Plângeam mult, însă nu știam să mă rog”
Florentina şi-a petrecut o mare parte din viață muncind la Cooperativa Agricolă, unde l-a cunoscut și pe cel care îi va deveni soț, Aurel Mitru. La 19 ani, cei doi s-au căsătorit și au doi copii. Deși soțul său era mai tot timpul plecat, fiind singurul șofer din comună, tânăra soție nu s-a plâns de greutăți și nu a ieșit din cuvântul părinților și socrilor, ocupându-se singură de creșterea copiilor și de gospodărie.
În 1990, Aurel rămâne șomer, deoarece cooperativa a fost desființată, și astfel va trăi din muncile câmpului alături de soția sa. Pierderea locului de muncă îl afectează mult pe bărbat, care va începe să își înece amarul grijilor în alcool. „Casa noastră a fost un iad timp de 11 ani. De multe ori încuia ușa și mă lăsa pe afară, iar eu trebuia să mă urc în podul casei ca să pot intra. Plecam în pădure după lemne și stăteam ore întregi, doar ca să mai scap de amenințările și violențele de acasă. Plângeam mult, însă nu știam să mă rog. După câțiva ani, fata mea mi-a adus de la oraș o carte cu Paraclisul Maicii Domnului, pe care îl aveam mereu în buzunar și îl citeam de câte ori puteam”, povestește Florentina.
O familie greu încercată
Chinurile vor înceta în 2001, când Florentina Mitru își ia fiica, părăsită și ea de soț, cu doi copii în brațe, și vine la Caracal, unde se vor muta într-o garsonieră. „Eu nu aveam pensie, iar fata muncea din greu ca să ne putem întreține, mai ales că nepoții mei erau deja la școală și aveam cheltuieli destul de mari. Mai bine de 10 ani am dormit pe jos; la început nu am avut nici măcar plapumă. Iarna înduram frigul pentru că nu am avut căldură, însă Maica Domnului a privit spre noi și încetul cu încetul am început să avem toate condițiile”, mai mărturisește ea. Inima de mamă a Florentinei suspină însă după fiul ei plecat de ani mulți peste hotare, care vine foarte rar în țară, spunându-ne că în fiecare zi se roagă să o sune ca să îi mai audă măcar glasul.
„L-am cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat”
În 2002, femeia începe să bată la ușa Catedralei din Caracal, de care se atașează foarte mult și de unde, în scurt timp, va deveni nelipsită. „Aici L-am cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat. Eram prezentă la toate slujbele,dar fiind o biserică mare, am văzut că era și multă treabă de făcut. M-am apropiat sufletește de părintele Aurel Iagăru, trecut la Domnul, am început să mă spovedesc și astfel am găsit alinarea pe care o căutam de atâta vreme”.
În biserică, Florentina își face mulți prieteni care o vor îndrăgi și care chiar o vor chema să îi ajute la diferite treburi casnice: „Am dat de oameni buni care m-au ajutat mult, și așa am trecut anii aceștia până s-au făcut copiii mari”. Cei mai apropiați povestesc cum femeia aceasta simplă își petrece adesea nopțile în privegheri adânci, împletite cu rugăciuni și acatiste, dar și cu citirea vieților sfinților.
„În lumea aceasta, vom găsi multe virtuți la oameni, însă smerenie foarte rar!”
Oamenii lângă care Florentina își petrece viața acum au numai cuvinte frumoase pentru ea. Duhovnicul ei actual, părintele Păstorel Enache, slujitor de aproape 20 de ani la catedrală, spune: „Pe doamna Florentina a noastră toată lumea o iubește, pentru că e o femeie de aur. E foarte ascultătoare, de la treabă nu pregetă niciodată și în toți acești ani nu am văzut-o nici măcar o dată mânioasă sau cu vreo urmă de răutate pe chip”. Îngrijitorul bisericii, ipodiaconul Titel Bărăitaru, mărturisește și el: „Pe sora Florentina o văd adesea plângând în timpul slujbelor, când probabil Dumnezeu se atinge de sufletul ei curat. O mai întreb din când în când ce a mâncat acasă și mereu mă mir de răspunsul ei: pâine goală. Ea se hrănește cu dulceața slujbelor și cu dragostea celor care o apreciază. Muncind mult aici în fiecare zi, câteodată nici nu mai are timp să își gătească”.
Deși a suferit mult din cauza soțului său, când acesta a căzut la pat, inima ei de soție nu l-a părăsit, deoarece, la sfatul părintelui său duhovnic, aceasta l-a îngrijit când s-a îmbolnăvit. „Am avut și eu câteva momente de slăbiciune, însă părintele m-a îndrumat să nu îmi abandonez soțul la greu. Am trecut peste toate amintirile dureroase, pentru că în fața lui Dumnezeu el e bărbatul meu. Am făcut naveta la el la Reșca să îi duc mâncare, l-am spălat și am avut grijă de el, în ciuda privirii lui reci și respingătoare”, povestește ea cu lacrimi în ochi.
„Nu îmi e rușine să spăl picioarele lui Hristos!”
„Mereu am avut în suflet și în minte un stih din Acatistul Sfântului Ioan Valahul: Bucură-te, cel ce de toate te-ai lipsit, ca pe Hristos să Îl dobândești!”, mai adaugă ea. Astăzi, când este așa mare răceală între oameni, Florentina îi îmbrățișează pe cei dragi sufletului ei, spunându-le „I love you”, cuvinte învățate de la fiii mai tineri ai bisericii.
Florentina Mitru este o „mama Blondina” a Olteniei, deoarece, asemenea ei, a lăsat totul pentru a-I sluji lui Dumnezeu, mărturisind cu tărie: „Nu îmi e rușine să spăl picioarele lui Hristos!”