Un filosof martir

„Un sfânt ieşit dintr-o icoană“, spunea Cioran despre Mircea Vulcănescu. Alţii l-au comparat cu Socrate. Fără el, spiritualitatea românească ar fi arătat altfel. Mai săracă. Dacă Vasile Conta, spirit raţionalist, delimita câmpul filosofiei de cel al religiei, Nae Ionescu, profesorul lui Vulcănescu, lansa meditaţii asupra religiei din perspectiva metafizicii, meditaţii care îl vor influenţa hotărâtor pe discipol. Acesta se va dovedi preocupat de filosofia medievală, dar şi de „dimensiunea românească a existenţei“, prin care ajunge la legătura cu Dumnezeu. Toate preocupările, dar nu şi speranţele, vor fi curmate brusc. Avea 43 de ani când a fost arestat, în februarie 1948. În urma unui simulacru de proces, la fel de nedrept ca şi în cazul celorlalţi colegi de generaţie, a primit o sentinţă de 8 ani. I s-au luat familia, cariera universitară, prestigiul academic, averea. Totul a fost distrus. S-a despărţit de cele două fiice pe care le iubea ca pe ochii din cap: Sandra şi Măriuca. Procesul a fost judecat de două ori. Prima oară, inculpatul a obţinut o efemeră eliberare. Făcuse 6 luni de puşcărie. Era deja atât de slab, încât părea că s-a ridicat din morţi, precum Lazăr, sau că a coborât ca un sfânt din vitralii. Pierduse 40 de kg. Dar l-au luat iar, în scurt timp, şi nu i-au mai dat drumul să plece viu. A murit la 28 octombrie 1952, în zarca Aiudului. Însăşi moartea lui a fost un suprem sacrificiu. Fiind închis la carceră împreună cu un deţinut mai tânăr, în condiţii de frig straşnic şi umezeală şi neavând posibilitatea să se întindă pe cimentul rece, oboseala i-a biruit. Nu mai puteau sta în picioare. Atunci, filosoful Mircea Vulcănescu şi-a oferit trupul pentru ca mai tânărul său camarad să nu stea direct pe ciment, să nu moară înainte de vreme. Pe fond de slăbiciune extremă, datorată regimului de înfometare la care fusese supus, Vulcănescu a făcut o pleurezie gravă, intratabilă în acele condiţii. Nu vom şti niciodată dacă mintea lui de filosof nu a văzut în acest gest eroic posibilitatea de a ieşi demn din viaţă, de a dejuca planurile celor care urmăreau să-l înrăiască, să-l facă orb la durerea aproapelui. El nu a fost de acord ca alţii să hotărască în numele lui ce fel de om urma să devină. Iată ce spune gânditorul: „A hotărî, Onorată Curte, înseamnă a trage hotare! A trage hotare în virtual. A alege din lumea nevăzută, multiplă şi nedeterminată a lucrurilor ce pot fi, dar nu sunt încă, pe acelea care vor trebui să fie şi care, prin determinarea spiritului tău şi prin actul tău, vor fi. Voinţa omului se constituie din trei acte deosebite, care se înlănţuie în trei momente ale actului de a voi: primul moment este deliberarea, sfatul, cumpănirea motivelor în judecată; ultimul moment, al treilea, este porunca, decretul, ordinul de executat; între amândouă, stă, ca o limbă de cântar în cumpăna fiinţei, hotărârea“ („Ultimul cuvânt“, Humanitas, 1992.). Fragmentul face parte din apărarea pe care intelectualul hăituit de un timp ostil gândirii o încerca în decembrie 1946, în procesul desfăşurat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a Criminală. „Ultimul cuvânt“ a fost scris în decembrie 1947-ianuarie 1948 şi rostit integral, timp de patru ore, în faţa Curţii de Apel. Ca orice om care crede în puterea adevărului, Mircea Vulcănescu a sperat că pledoaria lui îl va salva. Nu astfel au decurs lucrurile. Încheierea cuvântului de apărare este impresionantă: „Onorata Curte mă va judeca după cum va crede de cuviinţă şi, după cum va putea, mă va achita sau mă va condamna, ca autor principal, complice, cu sau fără circumstanţe atenuante, la ani de temniţă grea… Nu pentru asta mă plâng! Sunt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca şi datoria ostăşească, te obligă să ţi le asumi… O ştiu şi repet, nu pentru asta mă plâng! Un lucru însă am dreptul să pretind Onoratei Curţi: ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr! Adevărul acesta, Onorată Curte, mă trudesc, însă, zadarnic să-l cuprind, încercând să înfrunt, unul după altul, fiecare dintre capetele de acuzare. Căci nu eu am permis şi nici n-am ajutat în vreun fel unei armate străine să intre pe teritoriul ţării noastre; şi nici nu am hotărât eu în vreun fel declararea sau continuarea războiului şi nici n-am participat la luarea acestei hotărâri, pe care o poartă pe umeri mareşalul Antonescu… Dar eu cred în Adevăr şi ştiu că nu e putere în lume mai mare decât Adevărul! Să vă ajute Dumnezeu, domnilor judecători, să fiţi nu judecători drepţi, ci judecători adevăraţi! Am zis!“

 

Au fost judecători, dar nu drepţi, şi nici adevăraţi. Despre chinurile suferite de filosof în închisoare noi nici măcar nu puteam citi fără să ne cutremurăm. Fiica lui, Măriuca, declară: „Nu mai pot citi, pentru că, de fiecare dată, simt că mor. Şi e foarte greu să mori de atâtea ori şi totuşi să fii viu“. Dincolo de această greutate, rămâne puterea de a crede în adevăr şi de a-i îndura consecinţele.