Un gest poate schimba o viaţă

În acest articol dorim să spunem o poveste adevărată, despre cum o bucată de plăcintă sau câteva boabe de porumb fiert au reuşit să marcheze definitoriu căi de viaţă.

În "Marile speranţe", Charles Dickens realizează mai mult decât unul dintre cele mai bune romane ale literaturii universale. El ne dăruieşte părţi însemnate din biografia sa, care stau la baza unui roman extraordinar, ce urmăreşte maturizarea unui om. Pip era un orfan sărac care intra în posesia unei averi considerabile fără a şti însă cine este binefăcătorul său. Acesta era un fost condamnat pe care Pip îl ajutase sub teroarea ameninţării cu moartea, cu o pilă furată din fierăria la care lucra, cu care omul s-a putut elibera din lanţuri. Numai că alături de pilă, copilul i-a adus atunci şi o bucată de plăcintă. Mai târziu, fostul puşcăriaş şi actualul binefăcător i-a spus că acel gest i-a salvat sufletul, l-a determinat să încerce o schimbare de drum, iar mai apoi, ca mulţumire şi recunoştinţă, i-a oferit lui Pip ceea ce el credea că sunt oportunităţi de nerefuzat. În fapt, i-a oferit cu mult mai mult: o deschidere către cine era Pip cu adevărat. Un gest de bunătate a schimbat destine, pentru că întunericul nu poate alunga întunericul, numai lumina poate face asta. (Martin Luther King) Ca tratament, recomand bunătatea, în doze cât mai mari Legat de porumbul fiert, îmi amintesc o discuţie frumoasă în care cineva mi-a spus că şi-a ales viitoarea soţie cucerit total de un gest aparent mărunt al acesteia. Ea i-a desprins cu răbdare boabele de porumb şi i le-a oferit delicat, atunci când el nu putea muşca din cauza unei afecţiuni stomatologice. Nimic mai mult decât atât. Adică a folosit o limbă, care dacă este să îl cităm pe Mark Twain este una pe care şi surdul o poate auzi şi orbul o poate vedea. Poate pentru că este înscrisă în fiecare dintre noi? Şi ea se numeşte bunătate. Dar oare ce înseamnă să fim buni? Oscar Wilde spunea că a fi bun înseamnă să fii în armonie cu tine însuţi. Nimic mai adevărat, dar asta ne aruncă spre o altă întrebare: cine sunt eu, cel cu care să fiu în armonie? O întrebare care poate guverna o întreagă existenţă şi care necesită un răspuns personal pe care nu ne propunem să-l scriem aici, poate doar să-l trăim. Atunci să încercăm altă cale…. Samariteanul milostiv este un exemplu de bunătate. Bunătatea este ceva firesc, un răspuns şi, totodată, un dialog al sufletului nostru cu alt suflet. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că existenţa este identică cu binele. Căci bunătatea e o existenţă doritoare să se dăruiască din prisosinţa ei. Atunci, oare învăţăm să fim buni sau ne naştem fiind buni? Probabil că învăţăm bunătatea în acelaşi fel în care învăţăm să fim oameni. Ne naştem oameni, dar asta este numai o condiţie necesară, chiar dacă e un Dar, dar din păcate nu e şi suficientă pentru a trăi ca un Om. Pentru a fi ceea ce am fost chemaţi să fim. E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză. E o luptă permanentă ce presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti omului vechi, pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu. Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru! Privind asa, bunătatea este şi o alegere. Chiar dacă e înscrisă în cine suntem, putem să nu o atingem cu adevărat şi e probabil ca ea să nu fie la baza multor lucruri frumoase pe care le facem către exterior şi către noi. Ca tratament, eu recomand bunătatea, în doze cât mai mari, crescute până la iubire şi administrate iniţial către noi înşine. Dar şi aceasta are o cale a ei. De multe ori trece prin iertarea de sine, vindecând ruşinea, frica, vinovaţia, îmbrăţişând vulnerabilitatea, acceptând, asumând, căutând daruri şi trăind onest dureri, dar mai ales predând toate ale noastre către vindecarea lui Dumnezeu. Şi poate că, tocmai aceste părţi ale drumului lăuntric sunt darurile de bunătate către noi. "Doamne, miluieşte pe omul din autobuz!" Aş vrea să subliniez că există o mare diferenţă între a fi drăguţ şi a fi bun, diferenţa ca dintre o fotografie a unui peisaj şi a fi acolo, în el. Modul în care eşti bun vorbeşte despre Viaţa din tine, nu despre schemele învăţate, care au în general rolul să ne protejeze, ascunzându-ne. Chiar de noi înşine. Priveşte-te cu deschidere când faci un gest de bunătate, un gest al inimii, pentru că el vorbeşte despre tine, cel adevărat. Şi lucrează tăcut, misterios şi extraordinar, cu o putere de neînchipuit, mutând şi munţii din loc, chiar dacă a pornit de la o bucată de plăcintă sau câteva boabe de porumb fiert sau de la un gest despre care vorbeşte C. C în rândurile de mai jos. "Bunătatea este pentru mine neaşteptată, neraţională şi are un caracter simplu şi firesc. N-are pic de intenţie în ea, niciun strop de analiză comportamentală, astfel încât omul care face fapte bune nici măcar nu ştie că este bun sau, mai bine zis, nu ştie cât este de bun. Un astfel de om nu face gesturi măreţe, importante prin efortul depus sau prin rezultatul ţintit, ci ajută în mod spontan când simte nevoia celuilat. Nu-mi amintesc un gest de impactul celui din "Marile Speranţe", deşi cred ca au fost în viaţa mea astfel de întâmplări. Poate că e nevoie ca eu să procedez aşa ca să pot vedea apoi gesturi similare. Însă ştiu ca m-au mişcat puternic oamenii care s-au oferit să mă ajute înainte ca eu să cer, doar simţindu-mi suferinţa, nevoia şi văzând neajutorarea mea, în ciuda a tot ceea ce făceam concret. Este acea bunătate "neprogramată", bruscă, care leagă oameni necunoscuţi între ei. Ca atunci când vrei să urci în autobuz, ai sacoşe multe în mână, pe copilul tău în braţe şi cele trei scări sunt peste puteri. Numai că vezi o mână, nu ştii a cui, care te ajută. Urci. Spui "mulţumesc", deşi, fiind aglomerat, nici n-ai văzut faţa persoanei. Şi, când cobori, mai liniştit, spui: "Doamne, miluieşte pe omul din autobuz!"