Un păstor privind la Păstorul Cel Bun

La chemarea de a păstori Episcopia Sălajului, în fața ierarhilor Sfântului Sinod, Preasfințitul Părinte Benedict Vesa s‑a înfățișat nu doar cu emoție, ci ca un slujitor încrezător, rostind cuvintele psalmistului ca pe o rugă tainică: „Iată‑mă, Doamne, fă cu mine semn spre bine” (Psalmi 85, 16).

Chemarea la noua demnitate nu este o simplă responsabilitate administrativă, ci o lucrare sfântă, care cere o credință „lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Cel care răspunde acestei chemări trebuie să fie pătruns de dorul veșniciei, căci „cine a făcut voia lui Dumnezeu rămâne în veci, așa cum şi Dumnezeu rămâne în veci” (I Ioan 2, 17).

A fi arhiereu înseamnă a purta o cruce mare și grea: aceea de a împlini voia lui Dumnezeu și de a aduce mângâiere, nădejde și lumină într‑o lume fragmentată și confuză, în criză de sens și unitate.

În clipe ca acestea, nu sfaturile omenești sunt cele mai de trebuință, ci harul lui Dumnezeu, pentru care înălțăm smerită rugăciune, ca Hristos, Arhiereul Cel veșnic, să‑l întărească și să‑i călăuzească pașii spre slujire rodnică.

Hirotonia sau așezarea unui episcop în scaunul eparhial nu sunt doar evenimente liturgice, ci momente în care timpul pare că se deschide spre începuturi. Ele ne aduc aminte de cuvintele preafrumoase ale primilor ierarhi ai Bisericii, de iubirea lor pentru Hristos și de jertfa cu care au întemeiat un model de viețuire pentru cei ce aveau să vină.

Sfânta Scriptură este plină de învățăminte referitoare la lucrarea sfințitoare, învățătorească și pastoral‑misionară arhierească, îndeosebi cele desprinse din cuvintele Mântuitorului, apoi din scrierile Sfinților Apostoli.

Aflăm din Epistola către Evrei că Legea cea veche punea ca arhierei oameni purtători de slăbiciuni: „Căci Legea pune ca arhierei oameni care au slăbiciune, pe când cuvântul jurământului, venit în urma Legii, pune pe Fiul, desăvârşit în veacul veacului” (Evrei 7, 28). Dacă Legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n‑ar fi fost nevoie de unul nou (Evrei 8, 7). Acolo unde vechii preoți aduceau mereu aceleași jertfe, fără puterea de a șterge păcatele, Hristos, Marele Preot, a adus o singură jertfă și apoi S‑a așezat pentru totdeauna de‑a dreapta Tatălui: „Căci, printr‑o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evrei 10, 14).

În urma Lui, arhiereii aduc pe Sfânta Masă Jertfa cea fără de sânge - Euharistia -, lucrarea supremă a slujirii liturgice, unde timpul se întâlnește cu veșnicia și omul cu Dumnezeu.

Euharistia adună generațiile, trecute și prezente. Ea este puntea care leagă veacurile, adunând în jurul potirului nu doar pe cei de față, ci și pe cei plecați în veșnicie și pe cei ce vor veni, ca într‑o liturghie a întregului timp. Jertfa euharistică pe care o săvârșește episcopul cuprinde în rugăciune întreaga obște: preoți, monahi, credincioși - suflete vii ale unui loc anume, dar și fire nevăzute din țesătura universală a Bisericii lui Hristos.

Sfântul Vasile cel Mare se ruga cu o inimă atât de largă, încât cuprindea Biserica de la o margine până la alta a pământului, întemeiată nu cu vorbe, ci cu Scumpul Sânge al Fiului lui Dumnezeu. Asemenea lui, episcopul devine o inimă rugătoare, bătând în ritmul lui Hristos, pentru lumea întreagă.

Urmând modelul Mântuitorului, al Sfinților Apostoli, al Sfântului Apostol Pavel și al marilor Părinți ai Bisericii, episcopii se roagă cu putere adâncă. Unii trec dincolo de marginile cuvintelor rostite, coborând în miezul Tainei, acolo unde Euharistia nu mai e doar slujbă, ci ardere vie: spală păcatul, curăță sufletul, dăruiește viață veșnică.

Din scrierile Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, învățăm că toți, deopotrivă, arhiereii, preoții și diaconii trebuie să fie fără prihană înaintea dreptății lui Dumnezeu.

În Epistola către Tralieni a Sfântului Ignatie al Antiohiei răzbate una dintre cele mai tulburătoare mărturisiri despre rostul episcopului în Biserică. În al doilea capitol, el scrie: Când vă supuneți episcopului ca lui Iisus Hristos, îmi păreți că viețuiți nu după om, ci după Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, pentru ca, crezând în moartea Lui, să scăpați de moarte. Este, așadar, de neapărată trebuință, precum și faceți, să nu faceți nimic fără episcop, ci să vă supuneți și preoțimii ca apostolilor lui Hristos, nădejdea noastră, în care vom fi găsiți, dacă viețuim așa. Trebuie ca și diaconii, ca slujitori ai Tainelor lui Hristos, să placă tuturor în tot chipul.

Nu e o simplă recomandare, ci o lege de viață: nimic să nu se facă fără episcop, iar preoțimea să fie cinstită asemenea apostolilor. În acest fel, în nădejdea lui Hristos vom fi aflați drepți.

Diaconii, de asemenea, sunt chemați să placă tuturor în toată cuviința - nu pentru faimă, ci pentru că slujesc Tainelor celor negrăite, întru numele Celui care S‑a dat pe Sine lumii.

În lucrarea Păstorul lui Herma, la însemnarea 104, găsim o imagine de o rară frumusețe: muntele al zecelea, unde copacii își întindeau ramurile peste turmă, adăpostind oile sub umbra lor. Aici sunt pomeniți episcopii și iubitorii de străini - cei care, fără fățărnicie, au deschis ușa caselor lor robilor lui Dumnezeu. Prin slujirea lor, aceștia au fost pavăză celor lipsiți, sprijin văduvelor și icoane vii ale curăției. Astfel de păstori nu rămân neobservați înaintea lui Dumnezeu: ei vor fi ocrotiți neîncetat de Cel Preaînalt, slăviți întru El și așezați alături de îngeri, dacă vor stărui până la capăt în slujirea lor.

Mărturiile păstrate din epoca Părinților Apostolici și din veacurile următoare sunt rare comori care luminează taina arhieriei. Din ele înțelegem că vrednicia episcopului nu se cucerește prin ambiție, ci se slujește cu teamă sfântă, cu sudoare și cu o necontenită privire îndreptată spre cer. Oricât s‑ar strădui cineva, înălțimea slujirii episcopale rămâne o chemare către înălțimile duhovnicești, mereu provocatoare, cerând o smerenie adâncă și o lucrare tăcută.

În ciuda vorbelor lumii, a judecăților pripite sau a neînțelegerii unora, slujirea episcopului într‑o eparhie este de o importanță vitală. Fără episcop, Biserica nu este o Biserică vie și lucrătoare, iar credinciosul nu se poate bucura de lucrarea sfințitoare și mântuitoare a Bisericii.

Episcopul este cel prin care se revarsă harul: el este chipul viu al lui Hristos în mijlocul poporului, cel ce a primit prin punerea mâinilor darul de a lega și dezlega, de a binecuvânta și sfinți. El este o icoană vie a lui Dumnezeu pe pământ, iar prin puterea dumnezeiască și a Duhului Sfânt devine canalul prin care curge viața harului, Taina din care credincioșii se adapă spre mântuire.

Întâistătătorii Bisericilor răsăritene, într‑o Epistolă din anul 1723, mărturiseau, cu o simplitate care străpunge inima: Noi suntem încredințați că episcopul este la fel de important pentru Biserică precum aerul pentru om și soarele pentru lume! Fără el, nu se poate respira, nu poate fi lumină, nu poate fi viață în plinătatea ei eclesială.

Epistola către Evrei și scrierile Părinților veacurilor de început - Policarp, Ignatie, Ciprian, Ipolit și mulți alții - vorbesc într‑un singur glas despre misiunea arzătoare a episcopilor: aceea de a păzi credința, de a fi sufletul viu al unei eparhii, de a se asemăna neîncetat cu Păstorul Cel Bun.

Sfântul Ignatie Teoforul îndeamnă: Supuneți‑vă episcopului și unii altora, după cum Iisus Hristos S‑a supus Tatălui, iar Iisus Hristos și Tatălui și Duhului. Singurul cap al Bisericii este Hristos. Este o chemare la unitate și ascultare, întru taina Treimii. Căci, deși episcopul este păstor, Capul Bisericii rămâne Hristos: „Toate le‑a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L‑a dat pe El cap Bisericii” (Efeseni 1, 22) sau, așa cum spune în altă parte dumnezeiescul Pavel, „Și El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Coloseni 1, 18).

Când episcopul se străduiește să se facă asemenea lui Hristos, în jertfă, în ascultare și în iubire, pătrunde taina Bisericii. Și, împreună‑lucrător cu Domnul, devine nu doar conducător al unei eparhii, ci părintele duhovnicesc al unei întregi comunități care se adună lângă el.

Gândurile noastre cele bune, inspirate din învățătura Noului Testament și din scrierile Sfinților Părinți, se îndreaptă cu bucurie înspre Preasfințitul Părinte Benedict, cu prilejul binecuvântat al instalării sale în noua demnitate, pecetluită prin har și încredințare sinodală.

Sunt încrezător că Dumnezeu îi va dărui înțelepciune celui ales spre a ajunge, prin slujire și rugăciune, cu blândețe și fermitate, la inimile clerului și ale credincioșilor acestei eparhii, zugrăvind împreună cu ei un drum al dialogului, al înțelegerii și al îndrumării duhovnicești.

Ne rugăm ca, prin lucrarea Preasfințitului Părinte Benedict, harul Domnului să rodească în această eparhie tânără ca organizare, dar veche și statornică prin lucrarea sa eclesială, bogată în semnificație, cu memorie vie și cu vocație de slujire.

Nădăjduiesc că, în tumultul grijilor pastorale, va păstra timp și pentru ceea ce hrănește adânc sufletul: legătura vie cu comunitatea, pentru a apropia inimile celor care sunt încă departe, pentru cei care poate încă nu și‑au aflat locul în Biserică sau care se caută încă pe sine, dar pe care Hristos îi așteaptă cu brațele deschise.

La acest început de drum, înalț rugăciune smerită ca Dumnezeu să‑l întărească pe Preasfințitul Părinte Benedict cu darurile cele de trebuință: puterea de a purta poveri nevăzute, înțelepciunea de a zidi și a lumina, darul discernământului și al privirii curate, îndreptate mereu spre înălțimi - spre Tronul cel Ceresc, de unde izvorăște toată lucrarea cea adevărată.