Un romancier indestructibil
La începutul anului viitor, Nicolae Breban va împlini 80 de ani. Amintim aceasta încă de pe acum deoarece el reprezintă un destin de o extraordinară longevitate literară. Unii spun că este depăşit, că nu mai are publicul de cititori de dinainte de 1989. În realitate, Nicolae Breban a fost mereu egal cu el însuşi. Noi suntem de vină dacă nu-l mai vizităm cu acelaşi interes ca înainte.
Când a debutat Nicolae Breban? La 31 de ani cu romanul „Francesca“. Era aceasta prin 1965, într-un moment când România părea că se împrimăvărează. Nicolae Breban făcea parte din valul „lupilor tineri“ care se aruncau în marea rece, dar sănătoasă. Valurile îl izbeau peste faţă, dar el riposta cu forţă. S-a considerat pentru un timp un membru de vază al „generaţiei Congresului IX“ şi chiar a fost cooptat în Comitetul Central. Tot pe atunci, dacă nu ne înşelăm, şi Paul Goma a intrat în partid văzând în rezistenţa lui Ceauşescu faţă de sovietici o atitudine curajoasă şi demnă. Amândoi s-au deziluzionat repede şi au pornit pe calea protestului. Nicolae Breban a plecat din ţară imediat după „tezele din iulie“, dar a revenit pentru un an. Spre deosebire de el, Goma nu a mai revenit. Breban nu avea stofă autentică de disident şi a crezut tot timpul în valoarea artei care bate ideologia. Din acest punct de vedere destinul său este diferit de al lui Paul Goma. A fost şi este mult mai artist decât colegul său de generaţie şi nu o singură dată s-au certat amarnic. Dar ambii au statura lor pe care doar cei pitici le-o contestă. Totuşi, în cazul lui Nicolae Breban avem de-a face cu o mască. Oricât de impetuos ar părea, oricât de gonflat ar fi eul cu care se mândreşte, oricât de tiranic ar monopoliza o conversaţie vrând ca numai pe el să se audă, Breban are un suflet gingaş, care palpează ungherele ascunse ale universului. Romanele sale calificate drept nietzscheene sunt în realitate o formidabilă zbatere lirică pentru a numi ceea ce nu poate fi numit. Nicolae Breban este un cercetător tenace şi elegant al sufletului omenesc şi mai ales al celui feminin. Aici este de găsit valoarea sa şi nu în tiradele filosofice. Avându-i ca maeştri pe Dostoievski şi Thomas Mann, el a înţeles că scriitor mare nu este acela care vehiculează idei, ci acela care surprinde nuanţe şi poate să spună ceva esenţial despre indincibilul uman. Romanele sale, pe alocuri dilatate, se disting prin subtilitatea psihologică. Din acest punct de vedere, poate cea mai bună carte este aceea pe care a publicat-o imediat după ce s-a întors din exilul sau disidenţa ratată petrecută pe malurile Senei. După ce a vorbit la „Europa liberă“ în vara lui 1971, a publicat la „Cartea Românească“ romanul „Îngerul de ghips“, care nu are nici o legătură cu gestul său de revoltă faţă de neostalinismul iniţiat atunci de N. Ceauşescu. Aceasta a fost şi este masca lui Nicolae Breban. A făcut-o pe omul tare, care se bate pentru idei şi drepturile omului. De fapt, pentru el drama unui cuplu este infinit superioară revendicărilor sociale şi politice. Degeaba, pare domnia sa să spună, avem drepturi, dacă nu iubim şi nu ştim să ne ataşăm cu adevărat de fiinţa iubită. Degeaba citim filosofi de primă mână dacă nu ne doare un gest necuviincios al celei sau al celui cu care trăim. „Filosofia“ lui aici trebuie descoperită şi nu în lectura cu sughiţuri a lui Nietzsche.
Nicolae Breban a continuat strălucit tradiţia romanului european care presupune construcţie, arhitectură a nuanţelor, dantelărie a detaliilor. Ca şi Amos Oz, crede în armonie şi într-o pace superioară a sufletelor. Afară lumea îşi scoate ochii, în intimitate însă fiecare are voie să-şi îngrijească ostrovul paradisiac. Este lecţia scriitorului după ce masca i s-a fărâmiţat.