Un stil de viaţă sănătos, adică filocalic

La începutul fiecărui an bisericesc, pe 1 septembrie, caut să adaug sau să înnoiesc ceva în lucrarea pastorală. Anul acesta, între altele, am decis să studiem – în cadrul întâlnirilor iniţiate acum zece ani, sub titulatura Serile Talpalari –, toate cele 12 volume ale Filocaliei româneşti, traduse de către părintele Dumitru Stăniloae. Ele sunt scrise de autori diferiţi, pe teme diferite, şi nu trebuie citite neapărat în ordinea editării.

Am decis astfel să începem în luna septembrie cu volumul XII, am continuat în octombrie cu volumul XI şi tot aşa – dacă ajută Domnul – vom ajunge până în luna august a anului viitor, când ar trebui să lecturăm din primul volum. Deloc întâmplător, am optat pentru o ordine descrescătoare, care evocă numărătoarea de dinainte de lansarea unei rachete în spaţiu. E un mod simbolic de a ne exprima nădejdea că, împreună cu Părinţii filocalici, ne putem şi noi, cei de azi, pregăti cum se cuvine pentru ridicarea din pământul patimilor spre Cerul duhovnicesc.

Filocaliile oferă extrem de multe răspunsuri practice, concrete, la probleme şi situaţii contemporane. Surprinzător, nu? Cuvântul filocalie impune un anume respect, pe unii chiar îi inhibă, fiind asociat cu o lucrare duhovnicească extrem de înaltă chiar şi pentru călugării de azi. Da, Filocaliile abundă de observaţii şi îndrumări de o mare fineţe duhovnicească ori de tâlcuiri a căror profunzime e greu de atins pentru o minte necurăţită, pentru un suflet pătimaş. Dar, dacă se înarmează cu răbdare, chiar şi un cititor obişnuit poate descoperi neaşteptat de multe sfaturi extrem de practice şi de actuale. De la cum să mănânci la cum să te comporţi într-o călătorie, de la poziţia pe care să o adopţi când te rogi la instrucţiuni din sfera „bunelor maniere” – sunt multe, foarte multe îndrumări extrem de accesibile.

Spre exemplu, Filocalia XI cuprinde sfaturi din scrisorile duhovniceşti ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, „trăitori ca mari nevoitori în prima jumătate a secolului al VI-lea, în mănăstirea întemeiată de Serid şi condusă de el, la sud de Gaza” (Filocalia, vol. XI, Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 13). Şi acum 1500 de ani oamenii erau preocupaţi de sănătatea trupului, dorind să înţeleagă cum pot aborda duhovniceşte acest aspect. Spre exemplu, un călugăr „rânduit în slujba unei bolniţe” îi cere Avvei Ioan: „Arată-mi, Părinte, dacă trebuie să citesc niscai cărţi de medicină şi să mă folosesc de ele sau să nu am grija lor ca de unele ce împrăştie mintea şi să mă feresc de ele, ca nu cumva să se nască în mine, din nebăgare de seamă, slava deşartă? Să mă folosesc de cele ce le ştiu, îndestulându-mă cu untdelemnul, cu cauterizările, cu alifiile şi, simplu, cu toate cele de care se folosesc şi cei ce nu citesc cărţi?” (op. cit., pp. 303-304). Cu alte cuvinte, călugărul doreşte să afle dacă îi este de folos această continuă „specializare” sau adâncire în tainele ştiinţei medicinei, în condiţiile în care poate surveni ispita slavei deşarte. Iar răspunsul Bătrânului e plin de înţelepciune şi discernământ: „Deoarece n-am ajuns încă la desăvârşire ca să ne izbăvim cu totul de robia patimilor, ne e de ajutor mai degrabă să ne folosim de scrierile de medicină, decât să ne lăsăm în seama patimilor. Dar nu trebuie să ne punem în ele nădejdea, ci în Dumnezeu (...). Citind deci aceste cărţi sau şi întrebând pe vreunii despre ele, nu uita că nu se vindecă cineva fără Dumnezeu. Deci, cel ce se foloseşte de ele trebuie să se folosească în numele lui Dumnezeu şi El îi va ajuta. Meşteşugul doftoricesc nu împiedică pe cineva de la evlavie, ci s-o ai pe ea ca pe lucrul de mână al fraţilor. Fă ceea ce faci cu frica lui Dumnezeu şi vei fi păzit cu rugăciunile sfinţilor” (op. cit., pp. 304-305). Prin extrapolare, acest sfat este valabil pentru orice creştin, în orice domeniu ar activa. Multa ştiinţă nu afectează evlavia. Nu mai mult decât o lucrare fără implicaţii intelectuale, precum rucodelia – „lucrul de mână”. Dar trebuie să cultivăm mereu relaţia cu Dumnezeu şi pe toate să le raportăm la El.

Şi problema alimentaţiei îi preocupa pe călugării pustiei. Ei căutau, precum în orice, un echilibru, o raportare corectă la hrană. La o astfel de întrebare, Avva Varsanufie arată că nu tipul de mâncare ne poate dăuna, ci modul pătimaş de a ne raporta la hrană: „Dacă omul se obişnuieşte să se înfrâneze de la mâncările ce-l vătămă, aceasta nu este un păcat. Iar dacă ia tot ce-i vine, dispreţuind pentru Dumnezeu vătămarea trupului, mai mare decât aceasta este să nu se lase furat prin uşă, adică prin închipuirea de sine. Dar trebuie să se păzească să nu le ia cu patimă. Căci aceasta înseamnă a fi biruit; deci aceasta mai mult îl vatămă decât îl foloseşte. (...) Fiindcă nu cele sfinte şi curate vatămă, ci numai conştiinţa şi bănuiala omului, prin socotinţa că-l vatămă. Căci acela, fiind şovăielnic în credinţa lui, face deosebire între ele şi de aceea sporeşte în el boala. Dacă crede însă în Cel ce a venit şi a vindecat toată boala şi toată neputinţa în popor, crede că puternic este El să vindece nu numai bolile trupeşti, ci şi pe ale omului dinăuntru. Dacă deosebeşte însă între ele, se fereşte de cele vătămătoare, neavând încredere că le poate suporta. Şi aşa a fost biruit cugetul lui şi s-a dovedit ca neavând credinţă tare. De aceea, feriţi-vă să nu luaţi ceva cu patimă. Căci aceasta vatămă sufletul şi trupul” (op. cit., pp. 444-445). Avem aici un avertisment valabil şi astăzi pentru cei ce-şi pun nădejdea într-un anumită dietă sau în anumite alimente considerate curate (bio/ eco). Sigur că, dacă avem de ales, e bine să mâncăm ceva cât mai curat, iar nu ceva plin de chimicale şi substanţe „identic naturale”. Dar sănătatea şi vindecarea sunt de la Dumnezeu, nu de la alimente. Iar boala vine mai degrabă din faptul că nu ne rugăm înainte şi după, dar şi în timpul mesei (cu voce tare, respectiv în gând), din modul pătimaş de a mânca – adesea fiind cu ochii într-un ecran sau înghiţind hulpav –, sau din faptul că judecăm alimentele împărţindu-le în bune şi rele, în sine. Pe scurt, un stil de viaţă sănătos presupune permanenta comuniune cu Dumnezeu şi raportarea cu discernământ (dreaptă socoteală) la toate cele din creaţie.