Unde să mergi când nu ai încotro?

De ce drumurile noastre publice sunt pline de gropi şi prost administrate? De ce suntem deficitari atunci când vine vorba de a şti cum putem optimiza modul de a ajunge dintr-un loc în altul? De ce nu vrem să ne facem viaţa mai uşoară atunci când ne asumăm statutul de călător? Pentru că nu ne interesează? Pentru că nu avem bani? Pentru că îi administrăm prost sau ilegitim? Deşi problema poate fi tranşată printr-o trimitere către unul dintre aceste posibile răspunsuri, ceva rămâne totuşi de neînţeles. Toate aceste disfuncţii pot fi simptome ale unei disfuncţii a imaginarului comun, semne ale unei nelămuriri sau dovezi ale unei contradicţii nesesizate.

Poate că nu ar fi prea târziu pentru gândirea unei arheologii a drumurilor europene. Istoria Europei ar putea fi mai bine înţeleasă şi dintr-o perspectivă rutieră. Pentru reprezentanţii Şcolii de Istorie a Analelor - bastionul fundamental al acelui mod de a înţelege istoria pornind de la alte intrigi decât pre(a)dominantele naraţiuni politice sau militare - o "Istorie a drumurilor" ar fi oricând de scris. Unul dintre fundamentele Imperiului Roman a fost cel al sistemului rutier. Mai mult de 400.000 km de drumuri, din care peste 85.000 km erau pavate. Acestea uneau marile oraşe ale Imperiului, asigurau accesul rapid al legiunilor în diverse regiuni militare, susţineau comerţul. În secolul al II-lea înainte de Hristos, imaginarul administraţiei romane avea deja o distincţie tripartită a drumurilor: Viae publicae, Viae privatae, viae vicinales. Acestea aveau funcţii diferite, fiind înscrise într-o ierarhie a urgenţelor administrative. Diferenţa dintre ceea ce se întâmpla atunci şi ceea ceea ce se întâmplă acum în România este că drumurile lor erau construite, în timp ce ale noastre pendulează între stagnare şi deconstrucţie. De cele mai multe ori, poţi sesiza distrugerea. Nu este vorba despre faptul că nu am avea fonduri. Pur şi simplu nu cred că avem simţ pentru importanţa acestora. Drumurile noastre publice sunt fie inexistente, fie încremenite în proiect. De unde această diferenţă? Cred că, in extenso, argumentul poate fi următorul: drumurile reprezintă sistemul sangvin al unui organism. Dacă vestul Europei a păstrat memoria romană a căilor de acces, estul Europei a receptat-o "după ureche". Pentru partea occidentală, metodologia a prevalat în toate detaliile vieţii de zi cu zi. Cu alte cuvinte, a fost asumat până la capăt faptul că performanţa depinde în bună măsură de asigurarea mijloacelor necesare atingerii acesteia. De pildă, prezenţa figurilor de geniu este necesară, dar nu suficientă. Atunci când un matematician briliant demonstrează o conjectură sau o teorie, aceasta trebuie analizată şi verificată de comunitatea celor care au ajuns în vârf mai mult prin efort decât prin intuiţii creatoare. În lipsa resurselor şi mijloacelor reclamate de susţinerea şi întreţinerea acestei comunităţi, demonstraţia teoriei rămâne neverificată. Mutatis mutandis, Europa Orientală a avut geniu, dar i-a lipsit infrastructura. Ba, mai mult, atunci când a început să o aibă, a ştiut să o distrugă destul de repede. Aceasta pare a fi şi situaţia noastră. Avem locuri de geniu, peisaje abisale, memoriale vii ale unor nuclee culturale semnificative. Problema este fie că se ajunge foarte greu la ele, fie că nu se poate ajunge deloc. Pentru că foarte puţini mai au geniul intervalului. Tema intervalului, a inter-mediului dintre două lumi sau două puncte este fundamentală pentru experienţa culturală a Europei. Dincolo de receptarea memoriei greceşti a mijlocirii dintre lumea inteligibilă şi lumea sensibilă, dincolo de asumarea experienţei iudaice a exodului şi a pelerinajului, istoria culturii europene a fost infuzată de vestea cea bună a naşterii, pătimirii şi a învierii lui Hristos, cel care îşi declina identitatea spunând "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan, 14.6). Dumnezeu oferă nu doar un scop sau o ţintă, ci şi un drum sau o metodologie. Pentru a atinge obiectivul avut în vedere, este nevoie de o bună determinare a mijloacelor prin care poate fi realizat acest lucru. Atunci când spunem că intinerantului îi stă bine cu drumul, nu facem o judecată estetică, ci explicăm statutul de călător. Până când nu vom asuma perfecta complicitate dintre "drum" şi "scop", nu vom putea ajunge prea departe. Pentru că nu avem încotro.