Unde sunt, Doamne, zăpezile de altădată?

Au venit, rostogolindu-se peste noi, ca un bulgăre de zăpadă din milioane de steluţe din lumină albă, lucitoare, sărbători sfinte: Sfântul Apostol Andrei, Apostolul românilor; Ziua Naţională - Sfânta treime românească; Sfânta Muceniţă Varvara, apărătoarea din adâncuri a minerilor; Sfântul Nicolae - cu ghetuţele cuminţi, cu tot; Sfânta Filofteia cea care înnobilează ctitoria Sfântului Neagoe Basarab; Sfântul Ierarh Spiridon - făcătorul de minuni; Moş Ajunul - Bătrânul timp - clipă a mântuirii; Naşterea Mântuitorului... Sărbători care dau frumuseţe celestă istoriei, eternizând-o...

Troieneşte peste noi, an de an, misterul Întrupării ce despică istoria în două, viscoleşte peste noi cu colindele bradului verde împodobit, cu păstori şi îngeri şi magi, troienesc peste noi zile cu gust de cozonaci cu nucă, amintirile trecutelor copilării, viscoleşte peste noi cu daruri, bucurii, speranţe, doruri. Sărbătoare a sărbătorilor din decembrie, Naşterea Pruncului Iisus, marea minune mare, este punctul de întâlnire a istoriei cu eternitatea, a divinului cu umanul. Naşterea Mântuitorului după care suspină întreaga creaţie a făcut ca minţi înţelepţite de Sfântul Duh să scrie mii de pagini - sfinţi, teologi, filosofi sau înţelepţii veacului aceastuia. Colindele româneşti, adevărate tratate de teologie populară a nativităţii, cântă simplu şi curat taina lui Dumnezeu venit să Se facă Om: "Astăzi S-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Mititel, înfăşeţel/ În scutec de bumbăcel/ Lăudaţi şi cântaţi/ şi vă minunaţi!" Am revăzut zilele trecute o sfântă icoană a Naşterii, la mănăstirea de pe vârful Rarăului, realizată de un anonim zugrav: Sfânta Maică în mahramă de borangic, ca a mamei, cu catrinţă ţesută în culorile bunicii, pe Pruncul Iisus înfâţişat în scutece de in curat albit în apa Bistriţei, cu păstori îmbrăcaţi mioritic, în iţari şi căciuli brumării de miel ce-au păscut pe poienile Stănişoarei. În fundal, Ceahlăul şi-a sculptat peşteră pentru pruncul Sfânt. Astăzi, dar şi aici, S-a născut Mântuitorul lumii. Aici, la poalele Ceahlăului... Viscoleşte peste noi cu amintirile. Crăciunul românesc este o sărbătoare a familiei, a copilăriei. Cine, întorcându-se în timp, nu se regăseşte în chipul lui Ionică a lui Ştefan Apetrei, îngheţat de frig şi promoroacă, strigând "Chiralesa, Doamne", colindând pe uliţele pline de omât ale Humuleştilor? Mai târziu, bădiţa Creangă avea să colinde alături de prietenul său Eminescu, în cea mai sfântă noapte a istoriei, la Bojdeuca din Ţigău: "De dragul Mariei/ Şi-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea a călătorului/ Lerui-Ler...!" Măcar pentru seara de Moş Ajun ne dăm întălnire şi cu copilăria; cine a uitat să fie măcar pentru o zi copil acela a uitat să fie om pentru o viaţă. Troieneşte peste noi cu poveşti. Ţăranul Ion, românul de la coarnele plugului, cel cu istoria purtată pe umeri, cel copleşit de griji şi de greutatea vremurilor devine, pentru o noapte măcar, boier, mare boier. Aşa colindă la uşa lui copiii. Nu este o noapte de basm? Viscoleşte îngheţat peste noi cu gustul şi mirosul galben auriu al gutuilor, al cozonacilor, colăceilor, al sarmalelor în foi de viţă, al gustului de şorici afumat, jertfit în zi de Ignat. Troieneşte peste noi cu doruri. Întrebaţi-l pe fiul, pe prietenul, pe vecinul vostru plecat printre străini în căutarea pâinii celei de toate zilele ce poartă în suflet? Vă vor spune, toţi, că niciodată nu le este dor de casă ca în zilele de Crăciun. Milioane de doruri; dor, intraductibilul dor românesc... Troieneşte peste noi cu meri înfloriţi în decembrie... "Te uită cum ninge-n decembre / Întroienind sărbători româneşti..." Şi totuşi, de mulţi ani, stăruie în minte întrebarea-rugăciune din titlu...