Uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine!

Data: 22 Feb 2018

La Editura Doxologia a apărut cartea „Deschide cerul cu lucrul mărunt“, o alcătuire de trei conferinţe susţinute de monahia Siluana Vlad în anii 2006 şi 2007. Volumul cuprinde atât cuvântul maicii, cât şi răspunsurile la întrebările adresate de către participant. În pagina de astăzi puteţi citi trei întrebări şi trei răspunsuri.

Dacă ne-am întors la Dumnezeu după o viaţă plină de păcat, de desfrânare, dar mereu suntem tentaţi să cădem sau am căzut, apare o deprimare, o depresie că oricum, oricât de mult am încerca, nu putem fi aproape de Dumnezeu, suntem prea slabi. Ce să facem?

Greu de răspuns. Aici este cuvântul acela că nu poţi să fii şi cu Dumnezeu şi cu mamona. Ce te-a adus la Dumnezeu? Dacă te-a adus starea aceea nefericită pe care ţi-o aducea desfrânarea, atunci să-I spui: „Doamne, eu Te vreau pe Tine. Nu mai vreau să fiu nefericit. Pentru o plăcere de doi bani, sau de două luni, sau de doi ani, eu nu vreau să Te pierd pe Tine. Numai Tu poţi să mă vindeci, numai Tu poţi să-mi dai o plăcere mai mare decât mi-o dădea păcatul“.

După părerea mea, ca să scapi de plăcerea unei patimi, trebuie să descoperi plăcerea duhovnicească. Şi aşa să cereţi de la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi bucurie, dă-mi plăcere duhovnicească, ca eu să rezist la oferta de plăcere păcătoasă“. Şi veţi învăţa. Învaţă să rămâi aproape de Domnul şi dacă păcătuieşti. Să fii păcătosul Lui.

Avem nevoie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru durere

Maică, care este diferenţa, şi dacă există vreo diferenţă, între bucurie şi plăcere?

De când a căzut omul în păcat există nu doar o diferenţă, ci este chiar o vrăjmăşie între plăcere şi bucurie, izvorâtă din vrăjmăşia dintre „trup şi duh“.

La început, spun Sfinţii Părinţi, bucuria era simţirea minţii aflate în comuniune cu Dumnezeu, resimţită de trup ca plăcere duhovnicească. Bucuria este o trăire a duhului, dimensiunea cea mai înaltă a sufletului, resimţită şi de celelalte puteri ale sale şi de trup. În trup e resimţită ca plăcere. Aşa era şi izvorul ei, care era mintea omului, şi duhul lui conectate la Dumnezeu, izvorul Vieţii şi al Bucuriei. Acolo este vâna prin care curge bucuria de Dumnezeu şi pacea de la Dumnezeu.

În clipa în care noi ne-am rupt de Dumnezeu şi duhul omului s-a întors către puterile sufleteşti şi cele sufleteşti către cele trupeşti, plăcerea a căzut în simţuri. Că s-a uitat Eva şi a văzut că e plăcut la vedere. Atunci a apărut această putere a sufletului, necunoscută omului - plăcerea simţurilor. Şi Bunul Dumnezeu a adus atunci, imediat atunci în om, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, durerea. Durerea, care pune limita plăcerii împiedicând-o să-l ucidă pe om. Pentru că plăcerea este împotriva firii.

Ia gândiţi-vă că ne place ciocolata, mâncăm cu plăcere ciocolată. Pofta şi plăcerea de a mânca ceva atât de bun, cum e ciocolata sau îngheţata, îţi spun: mănâncă, şi mai mănâncă una, şi mai mănâncă una, şi mi-e greaţă, şi-mi deranjez stomacul şi vine durerea care pune capăt, că altfel, dacă n-ar interveni durerea aceasta, sângele s-ar umple de atâta zahăr, încât n-ar mai putea să proceseze şi am muri. Aceasta este ca plăcerea! Plăcerea copilului mic de a băga mâna în flacără n-ar putea fi oprită decât de durerea arsurii pe care i-o face flacăra...

Aşa că avem nevoie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru durere şi oricând mă doare ceva să zic: în ce foc mi-am băgat degetul? Şi ce mă învaţă durerea asta? Să nu luăm analgezice în loc să scoatem mâna din foc pentru că ardem de vii şi pe urmă zicem că n-am avut noroc. În viaţa noastră cea nouă, în Hristos, plăcerea n-a dispărut, ci este vindecată şi binecuvântată. Rugăciunile care sunt făcute de sfinţii noştri ne arată locul binecuvântat al plăcerii: „Mulţumim pentru bunătăţile cele pământeşti!“. Cu ce simţim bunătăţile cele pământeşti? Cu plăcerea, nu?

Curaj! Să căutăm mai întâi Împărăţia şi toate cele bune ni se vor adăuga nouă, după cuvântul Domnului!

Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine

Iubesc culorile, îmi place îmbrăcămintea de bun-gust, elegantă chiar, aş putea spune, dar observ în jurul meu, în biserică, femei în haine cernite şi mă simt stânjenită, însă în haine ca ale lor nu m-aş simţi eu însămi. Ce trebuie să fac?

Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.

Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi.

Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.

Dar să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur...

Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.

S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă...

Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine! (Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, p. 40,50)