Urmarea lui Hristos și adevărata mărturisire a credinței

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) Marcu 8, 34-3; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, împreună cu cele două duminici închinate ei, care o încadrează, realizează în chip minunat o sinteză a întregii opere de mântuire săvârșită de către Mântuitorul Iisus Hristos, o concentrare în trei etape a misiunii de salvare a neamului omenesc, așezată la începutul anului bisericesc, imediat după praznicul Nașterii Maicii Domnului, în ziua de 8 septembrie, ziua „începutului mântuirii noastre” (troparul praznicului Bunei Vestiri).

Dacă în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci Mântuitorul ne vorbește despre originea Sa veșnică și dumnezeiască, iar în ziua praznicului Evanghelia ne prezintă imaginea înfrico­șătoare a Pătimirii Mântuitorului și Răstignirea Sa pe dealul Golgotei, în această duminică, după Înălțarea Sfintei Cruci, Domnul Iisus Hristos le dezvăluie ucenicilor Săi în chip profetic cum să cântărească valoarea sufletului omenesc și mai ales care este calea care trebuie urmată pentru salvarea acestuia.

Domnul Hristos ne avertizează că nu există mântuire fără jertfă și nici înviere fără cruce, motiv pentru care condiționează urmarea Sa de purtarea crucii, o cruce - am putea spune - „personalizată” pentru fiecare om pe măsura putinței lui, ca urmare a unicității persoanei. Domnul nu obligă. Dragostea lui Dumnezeu față de om îi oferă libertatea alegerii, dar cu indicarea unui criteriu esen­țial: „lepădarea de sine” prin urmarea aceleiași căi împlinite de Dumnezeu-Fiul, Care în chip chenotic S-a smerit pe Sine îmbrăcând trup omenesc.

Distincţie clară între viaţă şi suflet

Domnul Iisus Hristos face o distincție clară între viață și suflet, arătându-ne că valoarea sufletului nu poate fi contabilizată prin nimic din cele materiale și că viața omului, limitată în timp și în spațiu, are o importanță covârșitoare pentru dobândirea mântuirii, propunându-ne renun­țarea la cele vremelnice în scopul câștigării fericirii veșnice. În plus, Domnul ne spune că întreaga lume creată nu poate compensa valoarea unui singur suflet, întrucât acesta este neprețuit, iar o viață vremelnică sacrificată pentru urmarea lui Hristos prin purtarea crucii reprezintă garanția mântuirii sufletului, transformarea unei vieți efemere într-o viață veșnică împreună cu Hristos și prin Hristos, Izvorul vieții și ­Biruitorul morții.

Asumarea crucii trebuie însoțită de împlinirea lucrării de mărturisire și de vestire a Evangheliei Sale, un apostolat la care sunt chemați toți cei care cred în El, o lucrare care consolidează legătura neîntreruptă dintre Hristos și ucenicii Săi și certifică apartenența acestora la Trupul Său Cel Tainic - Sfânta Biserică.

Mântuirea sufletului nu este doar o recompensă mult așteptată la plecarea din lumea aceasta, după o viață de renunțări și de suferințe, ci, în chip minunat, urmarea lui Hristos - prin lepădarea de sine - care transformă viața omului în bucurie, astfel încât cel credincios ajunge să exclame, împreună cu Apostolul Pavel, că „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Urmarea lui Hristos și mărturisirea Lui în viața aceasta, prin așe­zarea Lui la cârma vieții noastre, revarsă asupra omului bucuria pregustării fericirii veșnice, o stare care îl adâncește pe om în dorirea celor viitoare și îl întărește în purtarea cu ușurință a crucii.

Asumarea crucii de către fiecare este hotărârea de a călători împreună cu Hristos pe o cale deja străbătută de El, având convingerea că nu pribegim pe cărări necunoscute și primejdioase. Mai mult, Hristos Însuși este împreună călător cu noi și în același timp călăuzitor, ca Unul care cunoaște calea și roadele binecuvântate ale acestui pelerinaj.

Din nefericire, fuga de crucea la purtarea căreia ne cheamă Hristos atrage după sine, în chip paradoxal, tristețe și durere, oamenii neînțelegând până astăzi că, odată cu Hristos, crucea a încetat să mai fie simbol al sufe­rinței, ea devenind un semn al biruinței, un Altar de jertfă, putere și ajutor, după cuvântul aceluiași „Apostol al neamurilor” din Epistola sa către Corinteni: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

Adevăraţii credincioşi devin mărturisitori ai Evangheliei

De aceea, adevărații credin­cioși devin negreșit și mărturisitori ai Evangheliei lui Hristos, apostoli neînfricați care dau mărturie lumii întregi în numele lui Hristos cel Înviat, chiar dacă uneori această mărturisire atrage după sine batjocură, umilință, nedreptate și chiar prigoană aducătoare de moarte. Astfel, putem spune, fără să greșim, că misionarismul este indispensabil pentru fiecare creștin, iar credința omului se întemeiază pe fapte concrete, vrednice de a-i conferi omului calitatea de ucenic al lui Hristos, după cuvântul Apostolului Iacov: „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26).

Prin lucrarea mărturisitoare a Evangheliei în fața lumii, Hristos îi recunoaște pe adevărații Săi următori, iar truda și osteneala celor credincioși pentru convertirea celor rătăciți aduce după sine roade binecuvântate: „Cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 20).

Mărturisirea lui Hristos în fața lumii nu trebuie să fie una ostentativă, sfidătoare, plină de superioritate și de mândrie, ci una plină de dragoste, având inima rănită pentru cel pierdut, pentru cel neștiutor și străin de Dumnezeu. Mărturisirea în fața lumii să fie împodobită prin rugăciune fierbinte cu lacrimi pentru cel necredincios și îndărătnic, din dorința de a ne ridica la măsura chemării lui Hristos de a-i iubi chiar și pe vrăjmași.

Cel care L-a aflat pe Hristos cu adevărat nu poate rămâne indiferent și nepăsător la rătăcirea celorlalți. El va căuta permanent, prin toate mijloacele, ca lumina Evangheliei să strălucească tuturor celor din jur, cu nădejdea că la osteneala sa se va adăuga harul lui Dumnezeu, cel care îmblânzește inimile și îi pre­schimbă pe cei păcătoși în sfinți. Iar la această lucrare Hristos îi cheamă pe toți cei care vor crede în El, fiind o responsabilitate nu doar a celor care au primit harul preoției sau a celor care au îmbrăcat haina monahală, ci o datorie a tuturor celor care au îmbrăcat haina botezului în numele lui Hristos și se numesc pe ei înșiși creștini. De asemenea, Hristos ne făgăduiește că mărturisirea noastră în această viață trecătoare va fi urmată de o recu­noaștere a Sa în veșnicie, iar răsplata unei mărturii înaintea Tatălui ceresc, un argument justificativ în favoarea dobândirii vieții și a fericirii celei veșnice.

Mântuitorul vorbește și de o „rușinare” a creștinilor față de numele Său, anticipând parcă vremurile noastre, în care, într-adevăr, mulți dintre creștini se rușinează în a-L mărturisi pe Hristos sau în a se „deconspira” ca fiind membri ai Bisericii Sale. A fi creștin cu adevărat și a avea o viețuire cuviincioasă și virtuoasă este considerat a fi „demodat”, „învechit”, ba chiar „retrograd”, atitudine care ne arată cât de mult s-a îndepărtat societatea noastră - declarativ creștină - de autenticitatea unei vieți trăite în și cu Hristos. Nu întâmplător Domnul vorbește despre o mărturisire în fața unui neam „desfrânat și păcătos”, cunoscând profetic direcția călătoriei prin timp a ­neamului omenesc.

Asumarea unei autentice trăiri creştine

Pentru creștinii de azi a devenit o provocare asumarea unei autentice trăiri creștine, fiind „la modă” introducerea unor practici creștine „de ochii lumii”, dar fără o finalitate revelatoare și transformatoare a omului dintr-un păcătos într-un creștin practicant. Este „cool” să mergi la biserică dumi­nica și în „trend” cu vesti­mentația lumii mondene, dar fără minime noțiuni despre rânduiala liturgică săvârșită acolo, ba chiar îndrăznind să te apropii de Trupul și de Sângele lui Hristos fără o pregătire adecvată, mânat doar de un impuls de moment. Este „la modă” să ai duhovnic, în contextul în care, din nefericire, Taina Spovedaniei nu mai are ca rezultat părăsirea păcatului de orice fel și începutul practicării constante a virtuților creștine. Este „super” să participi la procesiuni și să te închini la sfinte moaște, dar fără ca aceste întâlniri cu sfinții să îți influențeze decisiv viața și să-ți determine revalorificarea timpului în perspectiva veșniciei.

Hristos ne spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16), învă­țându-ne că adevărata viață creș­tină se trăiește în integralitatea sa, iar asumarea purtării crucii și mărturisirea numelui Său nu se limitează la anumite intervale de timp sau amestecând faptele credinței cu faptele rele, confundând virtutea cu păcatul și lumina cu întunericul.

Primind astăzi cuvintele Mântuitorului ca pe un adevărat îndreptar de autentică viețuire creștină și acceptând cu bucurie invitația de a-I urma Lui, purtându-ne crucea prin lepădarea de sine, să Îl rugăm pe Hristos, Biruitorul morții, să ne dăruiască puterea de a-L mărturisi în fața întregii lumi printr-o viață curată și sfântă, cu speranța că umila noastră mărturisire va fi vrednică de răsplată în veșnicie și totodată va fi o sămânță bună, care să rodească prin Harul lui Dumnezeu spre folosul sufletesc al celorlalți!