„Vederea celor nădăjduite”

În astfel de concepte vorbea lumii de atunci marele Grigorie Palama. Așa învăța el poporul creștin să se poarte, să nădăjduiască și, mai ales, să cunoască Adevărul. Căci dumnezeiescul palamit a fost frământat pe durata existenței sale de problema cunoașterii lui Dumnezeu. Cum fac eu, făptură finită, să-mi cunosc Creatorul?, cum să mă îmbunățesc lăuntric încât să mă pot bucura de prezența energiilor necreate?, care este nivelul despătimirii care să mă ducă la lumina neînserată și, în fine, cum pot trăi mai bine, mai plenar în Hristos? Iar peste toate rămâne deschisă problema harului care răzbate ființa de lut, care transcende voința și putința noastră, depășește finitudinea proiectului inițial, umbrit mai apoi de păcat.

Sfântul Grigorie Palama a trăit acum aproape 700 de ani, înspre sfârșitul Evului Mediu pe care lumea de azi îl consideră, îndeobște, ca fiind o perioadă mohorâtă a Europei creștine. Această prejudecată ar putea fi plasată și în contul cărții lui Jacob Burckhardt, Cultura Renașterii în Italia (1860), carte care a contribuit la coagularea pe piața ideilor a sintagmei și perspectivei istorice „evul mediu întunecat”. Că nu a fost atât de întunecat precum îl descriau ideologiile iluministe și, mai apoi, ideologiile liberale, dar și cele maximaliste (vezi comunismul), asta e clar. Devine limpede, măcar la nivel comparativ, că ceea ce s-a creat atunci - mai precis între căderea Imperiului Roman de Apus (secolul V) și perioada post-renascentistă - nu poate fi egalat.

Ca turiști, căscăm gura prin muzeele de-a lungul și de-a latul Europei și nu prididim a ne mira/extazia continuu. Facem selfie-uri cu fleșele catedralelor gotice și obiectivul smartphone-ului nu le poate cuprinde înălțimea, iar ca studenți sau bursieri nu ne mai dăm plecați din bibliotecile doldora de hărți ori manuscrise vechi. Admirăm zgomotos dantelăria de piatră a castelelor medievale, doamnele și-ar dori să încerce costumele de la curțile nobililor și, măcar o parte din noi, am vrea să retrăim în spiritul cavaleresc al epocii. În fine, alții dintre noi simțim pe deplin energia neostoită a rugăciunilor din bătrânele mănăstiri de pe tot cuprinsul Europei, energie care vine încă din străfundurile vremurilor, ca lumina fosilă care se încăpățânează să hălăduie prin univers multă vreme după ce steaua ei s-a stins.

În gândirea europeană (apuseană, în speță) punctul de cotitură l-a reprezentat apariția scolasticii, care a abandonat radical sistemul coerent de gândire/cunoaștere al primului mileniu creștin și de reprezentare a raporturilor dintre Dumnezeu și om. Sistemul clasic teologic era alcătuit, simplu spus, dintr-o combinație a sensului cunoașterii ca având două surse: mintea și inima. Partea rațională și elementul duhovnicesc erau întrepătrunse, conștiința eclezială era împletită cu mărturisirea Adevărului, care era totodată Adevărul vieții și al istoriei. Iar ca un corolar al acestui sistem, naturalul și supranaturalul se mărturiseau unul pe celălalt, erau privite ca fiind în legătură directă. Așa a putut lua naștere, între altele, gândirea simbolică a creștinismului. Însă odată cu scolastica și mai apoi după perioada Renașterii, totul s-a schimbat în reprezentarea naturii, a lui Dumnezeu, a idealului uman, apărând primele semne ale viitorului umanism antropocentric, pornind de la adorarea fără limite a rațiunii. Deși Renașterea a operat cu un imaginar infinit mai bogat decât până atunci, a recurs la forme de magie și de ocultism, totuși rațiunea discursivă a ocupat poziția de top în lumea de atunci și, iată, e la loc de cinste până azi. Știința a părăsit și ea zona simbolică și ocultă (mai ales în urma atacurilor Papei Inocențiu al VIII-lea cu faimoasa Summis desiderantes affectibus, bulă emisă în 1484 după ce astrologii vremii anunțaseră o înnoire a lumii în data de 25 noiembrie), devenind mai seacă, operând doar cu categorii cuantificabile, contabilicește așa zicând. De la acea dată putem considera ca fiind oficial momentul de lansare viguroasă a „vânătorii de vrăjitoare” în tot cuprinsul Europei apusene, pe motive de credință și ideologie. Iar știința, așa „uscată” cum a devenit, răpindu-i-se corolarul ocult, a reușit peste câteva secole să-și ia revanșa istorică, provocând o revoluție tehnologică fără precedent. Este ceea ce Ioan Petru Culianu definea inspirat: tehnologia = democratizarea magiei!

Răsăritul creștin a fost exonerat de aceste frământări, el a avut parte de năpasta asiatică a cuceritorilor săi (turci, ruși, mongoli etc.), însă testamentul Sfântului Grigorie Palama se păstrează în adâncul oricărui om duhovnicesc: să ajungem să le vedem pe cele nădăjduite, cu inima curată și rațiunea despătimită de propriile mreje!