Viaţa, de la blestem la binecuvântare

Privim zilnic cum durerea din noi este trăită de multe ori ca un blestem, unul care se lipeşte de sufletele noastre şi care are concretul şi greutatea tonelor de betoane, de sub care ridicarea este practic imposibilă. În această aparentă situaţie fără ieşire, sunt mulţi cei care îşi trăiesc dramele ca pe ceva legat de un destin greu, potrivnic lor, în care doar ultima speranţă e la Dumnezeu.

Noi înţelegem că Domnul e nădejdea noastră, poate nu mereu dintr-o credinţă vie, ci din faptul ca dramele din noi sunt atât de puternice şi limitatoare, adevărate închisori în care ne murim zilele, încât numai o minune ne mai poate salva. Fiecare om îşi scrie în copilărie scenariul vieţii Situaţia devine cu atât mai greu de îndurat cu cât vedem în jurul nostru şi oameni cărora pare că le merge mai bine. Fără ca ei să se remarce prin virtuţi trăitoare superioare nouă, adică fără să fie vizibil mai buni decât noi, viaţa lor curge parcă mai uşor, succesele în profesie, în famile, în felul în care dorinţele li se îndeplinesc ne fac să ne întrebăm: de ce lui şi nu mie? Întrebarea are partea ei de firesc şi e bine să apară, mai ales că de multe ori nu ne dorim ca acest "noroc" poposit asupra casei vecinului să plece de acolo, ci doar să se extindă generos şi asupra casei noastre. Dacă încercăm să ne desprindem măcar pentru câteva minute de ideea falsă că "Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe el decât pe mine" (pentru falsitatea căreia se depune mărturie vie, atât în Sfânta Evanghelie, cât şi prin toţi cei care, prin viaţa lor, au reuşit să-L cunoască pe Dumnezeu), o să vă propun o altă realitate. Această teorie a fost formulată şi recunoscută de psihologi, psihoterapeuţi şi psihiatri de renume, care au descoperit că "fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influenţă a părinţilor, scenariul care îi va guverna cursul general al vieţii, care hotărăşte dacă vei fi un învingător sau un învins" (Eric Berne). Mai explicit de atât, e vorba de scenarii de viaţă "urzite din suferinţa nemântuită a părinţilor şi bunicilor şi strămoşilor noştri" şi care se bazează pe credinţe pe care noi le adoptăm în perioada cea mai vulnerabilă a vieţii noastre, adică în primii ani. Atunci, creierul are alt fel de a integra informaţiile, ritmurile cerebrale sunt asemănătoare cu cele din hipnoză şi ne impregnăm efectiv cu experienţe de viaţă, cu mari dureri sufleteşti, fără a le putea integra într-un mod funcţional pentru noi. "Fie ţie după credinţa ta!" Credinţa este o concluzie pe care noi o avem în urma unui eveniment şi care în mod paradoxal, atunci, la momentul naşterii ei, are rolul de a ne ajuta să putem accepta, într-un anume fel, ceea ce trăim. Un exemplu foarte puternic şi cu mari implicaţii vine din credinţa "eu nu merit să fiu iubit". Copilul poate înţelege asta după un anume eveniment, nu neapărat unul încărcat de o violenţă extremă. Chiar şi în urma unui aparent abandon la bunici, fără ca părintele să-i spună că pleacă la serviciu şi că se va întoarce la el şi-l iubeşte, din tonuri răstite sau din respingeri de feluri diferite, din critici sau cuvinte aspre spuse la oboseală, care, deşi au poate cele mai bune intenţii, sunt percepute de copil ca lovituri şi pedepse. Această concluzie din copilărie va putea genera în viaţa adultului relaţii de prietenie şi de iubire în care acesta va fi părăsit, momente dureroase care vor confirma implacabil credinţa: "da, eu nu merit să fiu iubit". Relaţiile pot fi diverse, dar ele sunt susţinute de un anume tip de comportament, relativ asemănător, născut pe baza scenariului din copilărie, cu alţi actori care se vor purta nefiresc de asemănator, scenariu care va repeta scena abandonului şi va confirma credinţa limitatoare. Poate să afecteze şi viaţa profesională şi să se traducă prin insuccese, concedieri, lipsa unui loc de muncă stabil sau a unor relaţii colegiale funcţionale, a unei cariere în care să ne regăsim, prin lipsa banilor şi implicit a unui trai decent. Chiar dacă banii uneori există, ei pot fi folosiţi tot pe baza acestei puternice "formatări mentale", la cumpărarea celor pe care îi dorim în viaţa noastră, cu cadouri, favoruri nesfârşite şi, mai acut, prin anularea noastră cu toate nevoile şi dorinţele personale, cu tot ceea ce suntem, pentru a ne transforma în ceea ce aparent celălalt pare că vrea. Motivul este că, poate în acest fel, voi fi iubit şi voi avea un răspuns hrănitor la această nevoie imensă din mine. Nevoia de iubire. Care vine cu cea de a fi acceptat, recunoscut ca ceea ce sunt şi, implicit, cu nevoia de a nu mai fi abandonat, de a găsi o siguranţă, o persoană, un loc, unde să mă simt acasă. Cu nevoia de a mă iubi pe mine şi, cum aceasta pare imposibil, într-un climat arctic al unei stime de sine foarte reduse, chiar până la ura de sine, caut în jur pe cineva sau ceva să-mi umple golul din suflet. În general, credinţele noastre profunde acţionează după acest tipar, fie că se numesc: "femeile/ bărbaţii din viaţa mea mă rănesc mereu", "relaţiile de iubire sfârşesc în durere", "reuşesc numai dacă fac toate eforturile posibile şi imposibile", "toţi mă trădează", "viaţa este grea, o cruce de suportat", "nu o să reuşeşti niciodată", "eşti un nimic" etc. Experienţele vieţii ne-au adus la ce suntem astăzi Ce putem face? În primul rând să îndrăznim să acceptăm că toţi avem în noi formatări mentale limitatoare, bolnave, care ne sabotează constant. Să privim în urmă şi să vedem ce se repetă în poveştile noastre, ce ne doare şi am vrea cu tot sufletul ca, o dată pentru totdeauna, să nu se mai întâmple. Apoi, să mergem intuitiv, cu rugăciune, în sufletul nostru şi să găsim care e credinţa din spatele scenariului de care vrem să scăpam. După ce o găsim şi după ce o recunoaştem uşor, ca o veche cunoştinţă la care rezonăm dureros, să o privim cu atenţie, onest, faţă către faţă. Să ne dăm seama cât rău ne-a adus, dar să-i recunoaştem şi binele pe care ni l-a făcut, căci întotdeauna aceste credinţe au şi un dar pentru noi. Ne-au ajutat, ne-au protejat, ne-au făcut poate mai ambiţioşi, mai puternici, ne-au călit şi, pe undeva, experienţele aduse contribuie la cine suntem azi. Sunt culori din noi. Mulţumim pentru ceea ce ne-au dat, căci numai astfel, prin acceptare, asumare, iertare, putem să le integrăm pe ele şi ceea ce le-a generat la timpul lor. Apoi, alegem altceva, o altă credinţă. Trăim o "lepădarea de de sine, adică o lepădare a setului de convingeri şi credinţe lăuntrice după care ne trăim viaţa". Ce alegem nu se va instaura ca la mişcarea unei baghete magice sau prin mult supradimensionata gândire pozitivă. E nevoie de ceva timp, dar mult mai puţin decât cel în care am suferit, şi de perseverenţă, în a o alege pe ea, în detrimentul celei vechi. Astfel, căi neuronale vechi se destramă prin nefolosire şi altele noi şi satisfăcătoare acum nevoilor noastre se creează. Dar rănile lăsate în urmă sunt uneori imune la cuvinte. Pot fi scoase la iveală prin tehnici creative, cum e artterapia, dramaterapia. Vindecarea rănilor adânci, a cicatricilor inflamate şi care încă mai sângerează, e în sarcina şi sub puterea Sfintei Împărtăşanii, a Cinei pe care chiar o mâncăm la fiecare Liturghie la care suntem invitaţi cu iubire şi generozitate şi la care acceptăm să participăm. * Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie