Vina de a fi creştin

Dacă în zilele noastre apartenenţa la Biserică ţine de normalitatea cotidiană, în urmă cu secole, a fi creştin era un act de mare curaj. Libertate, statut social, bunuri materiale, prieteni, toate puteau fi pierdute într-o clipă de acei curajoşi care, în timpul persecuţiilor, mărturiseau credinţa în Hristos. Şi cu atât mai tragică era durerea creştinilor când nu sufereau din pricina prigonitorilor păgâni, ci din cauza uneltirilor unor facţiuni eretice ajunse temporar la frâiele puterii. Fragmentul care urmează ilustrează situaţia dramatică a Bisericilor din Răsărit, care, în primele secole ale mileniului I, au plătit cu mare preţ integritatea credinţei. Ajunşi în pragul disperării, creştinii din Răsărit cer, prin vocea Sfântului Vasile cel Mare, un sprijin şi o alinare de la Bisericile Occidentului. Fără a pretinde neapărat soluţii, răsăritenii simţeau nevoia să-şi spună păsul oricui era dornic să-i asculte, avertizând totodată pe ceilalţi creştini de pericolul dezbinării în Biserică.

Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit să numească întreaga Biserică Trupul Său şi ne-a făcut pe fiecare în parte mădulare unul altuia, ne-a îngăduit tuturor - fiecare din locul unde se găseşte - să stăm între noi în legături de dragoste. De aceea, cu toată depărtarea spaţială, noi suntem, sub acest raport, apropiaţi unul de altul, încât nu poate zice, de pildă, capul către picioare că „eu n-am nevoie de voi“. Cred, aşadar, că nici voi nu veţi căuta să vă descotorosiţi de noi, ci, mai degrabă, veţi căuta să participaţi cât mai mult la supărările cu care am fost loviţi pentru păcatele noastre, aşa cum şi noi ne bucurăm de pacea cu care v-a învrednicit Dumnezeu pe voi. Am mai implorat de multe ori dragostea voastră pentru milă şi pentru ajutor. Se vede că măsura pedepsei noastre nu s-a umplut, încât nu v-a fost îngăduit să ne săriţi în ajutor. În chip deosebit vrem ca tulburările de la noi să binevoiţi a le aduce şi la cunoştinţa împăratului care cârmuieşte peste ţinuturile voastre, iar dacă aşa ceva va fi greu de realizat, atunci cel puţin să vină de la voi câţiva fraţi să ne cerceteze şi să mângâie pe cei îndureraţi şi în felul acesta să vadă cu ochii lor strâmtorările din Răsărit, pe care nu le-ar putea aprecia deplin numai după auzite, pentru că nici o descriere nu le-ar putea reda exact. Păstorii sunt persecutaţi pentru ca să se împrăştie turma S-a abătut peste noi o grea prigoană, iubiţi fraţi, poate cea mai grea din câte au fost. Păstorii sunt persecutaţi pentru ca să se împrăştie turma. Lucrul cel mai dureros e că cei urmăriţi acceptă mai curând martirajul, dar poporul nu cunoaşte pe aceşti luptători ca pe nişte mucenici, pentru că şi cei ce-i persecută s-au ascuns sub numele de creştini. Singura vină care se pedepseşte fără cruţare azi este respectarea credincioasă a tradiţiilor Sfinţilor Părinţi. Din pricina aceasta, cei temători de Dumnezeu sunt alungaţi din ţară şi exilaţi prin pustiuri. În faţa judecătorilor de azi nu mai sunt respectate nici cărunteţile, nici practicarea religiei, nici trăirea după poruncile Evangheliei, chiar dacă ea s-a urmat cu credincioşie din copilărie până la vârsta bătrâneţilor. În viaţa de toate zilele nici un răufăcător nu-i condamnat fără dovezi, pe când episcopii sunt arestaţi pentru simple denunţuri şi pedepsiţi fără să se fi adus nici o mărturie despre vina lor. Există şi din aceia care n-au cunoscut nici pe acuzatori, nici n-au fost duşi la vreun tribunal, ba nici măcar nu li s-a făcut vreun denunţ formal şi care au fost luaţi cu forţa în miez de noapte, alungaţi peste graniţă şi lăsaţi în prada sorţii şi a morţii prin suferinţele pustiei. Urmările acestor stări de lucruri sunt cunoscute de toţi, chiar dacă nu vorbim de ele: surghiunirea preoţilor, alungarea diaconilor şi nimicirea clerului întreg. Căci, ori te închini la idoli, ori dacă nu, eşti dat usturimii biciului, cum zice proorocul: „E numai un oftat în popor, numai un plâns neîncetat, acasă şi pe uliţe, toţi îşi plâng unul altuia nenorocirile. Nimeni nu poate avea inimă atât de împietrită, după ce şi-a pierdut tatăl, să poată duce fericit viaţa de orfan: vaiete în oraş, vaiete la ţară, plâns pe străzi, plâns în pustie, numai bocete şi jale auzi peste tot“ (Amos 8, 10). Au dispărut de tot bucuria şi buna dispoziţie, s-au cernit serbările noastre în doliu. Au fost închise locaşurile de rugăciuni, la altare abia am mai auzit câte o sfântă slujbă. Nu se mai adună creştinii, nu mai există dascăli în fruntea lor, nu se mai ţin şcoli ziditoare de suflet, nici serbări de hram, nu se mai aud laude de noapte, nu mai întâlneşti acele fericite tresăltări sufleteşti prilejuite de participarea la slujbele bisericeşti şi de împărtăşirea din darurile duhovniceşti ale Tainelor, care înalţă atât de mult sufletele credincioşilor. Am putea şi noi zice cu proorocul: „Azi nu mai avem nici împărat, nici prooroc, nici îndrumător, nici jertfă sau tămâie, pe care să le putem jertfi înaintea lui Dumnezeu, şi nu mai aflăm nici milă înaintea Lui“ (Daniel 3, 38-39). Descărcăm ceva din greul tristeţii împărtăşindu-vă multele noastre supărări Iată, vă scriem aceste lucruri ca unor oameni care le cunosc; căci nu există un colţ de pământ pe lumea aceasta unde să nu se fi auzit de încercările prin care trecem. Dar nici să nu credeţi că vi le spunem ca să vă învăţăm ori să vă cerem milă. Ştim că nu ne-aţi putea uita nicicând, după cum nici o mamă nu uită pe copiii purtaţi în pântecele ei. Facem acest lucru mai mult cu gândul la cei apăsaţi de dureri şi care găsesc de obicei puţină uşurare prin gemetele lor. Căci am putea zice că descărcăm şi noi astfel ceva din greul tristeţii prin aceea că vă împărtăşim cu drag multele noastre supărări. Poate vă veţi hotărî odată şi voi să vă rugaţi mai fierbinte pentru noi, cerând lui Dumnezeu să Se împace cu noi. Căci dacă ar fi numai pe noi această obidă apăsătoare, ne-am fi hotărât s-o ascundem în tăcere şi să ne bucurăm singuri, ştiind că suferim pentru Hristos, căci, cum spunea Apostolul, nu sunt vrednice a sta în cumpănă suferinţele veacului acestuia cu mărirea viitoare, care ni se va arăta. Acum însă ne este teamă să nu se întindă şi mai mult această nenorocire, cum se întinde pârjolul focului prin materia inflamabilă, care, după ce a mistuit în vecini, se aruncă şi mai departe, într-adevăr pecinginea ereziei se întinde tot mai departe şi ne temem că, după ce va înghiţi Bisericile noastre, va trece şi în partea sănătoasă a diocezelor voastre. Poate că noi am fost lăsaţi cei dintâi pradă dinţilor fioroşi ai duşmanilor lui Dumnezeu, pentru că la noi vor fi fost prea mari păcate. Sau poate, mai probabil, de aceea ne încearcă pe noi mai întâi duşmanul nostru al tuturora pentru că la noi s-a început prima oară să se vestească împărăţia lui Dumnezeu şi de aici a pornit apoi peste tot pământul, de aceea a ajuns acum ca şi sămânţa apostaziei să înceapă tot din aceste părţi, iar de aici să pornească apoi mai departe. Căci are de gând să aducă întunericul răutăţii şi peste cei luminaţi de lumina cunoştinţei lui Hristos. Priviţi, deci, cu adevărat ucenici ai lui Hristos ce sunteţi, suferinţele noastre ca şi cum ar fi şi ale voastre. Căci nu pentru bani sau pentru onoruri sau pentru alte bunuri pământeşti se duce acest război împotriva noastră, ci pentru avutul nostru obştesc, pentru comoara credinţei celei adevărate lăsate de Părinţi, pentru asta stăm noi şi azi pe câmpul de luptă. Luaţi, dar, parte la durerea noastră, o, iubitorilor de prietenie, întrucât e drept că la noi s-a închis gura celor drepţi, dar au rămas slobode limbile neruşinate ale celor ce gângăvesc nedreptăţi împotriva lui Dumnezeu. Stâlpii şi întăririle adevărului au fost daţi la o parte, iar noi (peste care se trece cu dispreţ din cauza păcătoşeniei noastre) n-avem voie să grăim deschis. Luptaţi, dar, şi pentru alte popoare şi nu vă uitaţi numai la situaţia voastră, ca unii care spuneţi că sunteţi bine adăpostiţi de aceste furtuni în golfurile voastre, pe care darul lui Dumnezeu vi le-a apărat până acum de furia acestor lucruri necurate! Urmările nefaste ale ereziei şi ale dezbinării Daţi mână de ajutor şi Bisericilor bântuite de furtună, pentru ca să nu naufragieze duhovniceşte singure şi părăsite de toţi! Deplângeţi-ne pentru că Cel Unul-Născut e defăimat şi nu se află nimeni care să-I ia apărarea! Duhul Sfânt e dispreţuit şi cel care ar putea să înfrângă pe hulitori e alungat. Închinarea la mai mulţi dumnezei s-a întărit. După părerea ereticilor, există un Dumnezeu mare şi unul mic. Prin cuvântul „Fiu“ nu s-ar înţelege, zic ei, o fiinţă deopotrivă cu Tatăl, ci una mai mică, iar Duhul Sfânt - după ei - nu ţine nici El de desăvârşirea Treimii şi nu ţine în nici un fel de dumnezeire, ci ar fi doar una dintre făpturile aduse de Tatăl ori de Fiul, aşa, fără temei şi la întâmplare. „Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi“, ca să deplâng multe zile acest popor, care, prin aceste nelegiuite învăţături, a căzut în stricăciune? Urechile oamenilor simpli au fost amăgite şi obişnuite cu nelegiuirile ereziei. Copiii Bisericii sunt educaţi cu învăţături stricate. Ce trebuie să facem? Ereticii botează, dau muribunzilor merindea pentru drumul veşniciei, vizitează pe bolnavi, mângâie pe cei în suferinţă şi în lipsuri, dau ajutor de tot felul şi împart darul Sfintelor Taine. Prin toate acestea ei o duc bine cu poporul, aşa că, în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da libertate, n-ar mai fi nici o nădejde ca pe cei prinşi în această iluzie să-i mai putem întoarce din nou la calea adevărului. De aceea am fost nevoiţi să alergăm mai mulţi din ai noştri la cinstiile voastre, pentru ca în parte să-şi expună fiecare starea de fapt a lucrurilor. Acum, însă, tocmai în aceasta stă dovada situaţiei noastre grele: că situaţia nu ne îngăduie nici măcar să facem o călătorie până la voi, căci şi numai pentru foarte scurt timp dacă unul dintre noi ar lipsi din parohia lui, poporul ar cădea în mâna uneltirilor ereticilor. Totuşi, în loc de mai mulţi, cu ajutorul Domnului, măcar pe acesta l-am trimis, cuviosul şi iubitul frate şi împreună-slujitor, preotul Dorotei, care va putea întregi oral tot ce nu este scris în această scrisoare, căci el a urmărit tot ce n-am scris aici şi e un zelos apărător al dreptei credinţe. Primiţi-l, vă rog, cu pace şi trimiteţi-l curând înapoi. Fie ca el să ne aducă o veste bună de devotamentul şi sprijinul pe care-l arătaţi fraţilor noştri! (Texte selectate din Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, EIBMBOR, Bucureşti, 1988)