Vocabular religios

înfăţişare: forma sau faţa exterioară a unei persoane, a lumii sau aparenţa lor. Primele două texte în care acest termen este folosit (I Tesaloniceni 5, 22; Ioan 7, 24) vorbesc de sensul moral al înfăţişării, căci zice Domnul: „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă“ (Ioan 7, 24) sau „Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului“ (I Tesaloniceni 5, 22). În Apocalipsa 1, 16 este vorba de „faţă“ sau „înfăţişare a Fiului omului“, care „era ca soarele“. Termenul folosit în Epistola către Filipeni 2, 7 este cu acelaşi înţeles, însă referitor la înfăţişarea trupească a Fiului lui Dumnezeu întrupat, „care, Dumnezeu fiind în chip, adică prin natură, S-a deşertat pe Sine chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca om“. Astfel firea omenească ascundea firea dumnezeiască;

înnoirea minţii: (Romani 12, 2) Apostolul a vorbit, în versetul menţionat, de închinarea duhovnicească, înfăţişând trupurile noastre ca „jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu“. În continuare, el spune: „Şi nu vă potriviţi cu acest veac, ci vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să descoperiţi care este voia lui Dumnezeu“. Renăscut prin Botez, creştinul este totdeauna o jertfă vie, pentru că a început o viaţă nouă în Hristos, total opusă vieţii în păcat, care aduce moartea spirituală. Creştinul trebuie să se transforme, să se înnoiască mereu interior, cu toată fiinţa sa, după voia lui Dumnezeu. „Înnoirea minţii“ înseamnă înnoirea duhului, prin dezbrăcarea de omul cel vechi, dedat poftelor şi păcatului, şi îmbrăcarea în omul cel nou, în Hristos. Este pus „mintea“ în loc de „duh“ pentru ca, în virtutea acestei transformări, inteligenţa, mintea - care este lăcaşul judecăţii morale - să devină capabilă să cunoască bine voia lui Dumnezeu. (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)