Vocabular religios

înfiere: act care aparţine lui Dumnezeu, realizat prin „naşterea din nou“ sau „ de sus“ în Taina Botezului, prin care Dumnezeu cel din Treime revarsă în inimle noastre „Duhul înfierii“, prin care-L numim şi-I strigăm: „Avva, Părinte! Şi Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu noi că suntem fii ai lui Dumnezeu“ (Romani 8, 15-16, 23; Galateni 4, 6-7) şi moştenitori ai Lui. Înfierea este unul dintre efectele Botezului care, după ce ne-a curăţit de păcat, ne-a sfinţit şi ne-a acordat harul mântuitor, ca să ne ridice la stare de fii ai Lui prin har, la starea de slavă, oferindu-ne şi împărăţia, dumnezeirea şi perspectiva vieţii veşnice ca ţintă finală. Creştinii care se menţin în această stare de înfiere, progresând în credinţă şi virtute, ajung şi „fii ai împărăţiei“, şi „fii ai învierii“, realizând starea de dumnezeire şi slavă şi a trupului sau de deplină spiritualizare şi transfigurare, devenind „dumnezei“, aşa cum îi numeşte Mântuitorul (Ioan 10, 34), prin înfiere şi har;

îngâmfare: stare de mândrie excesivă, nebunească, stare de păcat opusă smereniei şi dragostei. Sfântul Apostol Pavel, scriind corintenilor, le atrage atenţia indirect pentru a se depărta de asemenea fapte rele pe care ei le mai practicau şi de care el auzise: să nu îi afle „în stare de certuri, de pizmă, de clevetire, de murmure, de îngâmfări, de tulburări“ (II Corinteni 12, 20). Apostolul îi îndeamnă să nu se fălească împotriva altuia (I Corinteni 4, 6) sau să nu se semeţească (4, 18-19; 5, 2). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)